Şona – satul guruieţilor

Şona este un sat aşezat pe malul drept al Oltului, în mijlocul unui peisaj pitoresc. I s-a dus vestea în ţară şi în străinătate datorită piramidelor de pământ cu puteri supranaturale, ce se află la marginea localităţii. 

Oamenii sunt harnici şi mândri şi au moştenit priceperea saşilor, care din păcate au plecat de pe aceste meleaguri.

Singura problemă cu care se confruntă sătenii, dar şi oamenii care vor să ajungă în sat, este drumul de acces extrem de stricat.

 

Sat săsesc

Satul Şona datează din secolul al XII-lea şi a fost, la începuturi, o aşezare săsească, ce a devenit, treptat, românească get-beget.

Bătrânii satului povestesc că demult Şona era locuită de saşi, iar românii erau toţi slugi la aceştia. Datorită deselor revărsări ale Oltului şi a pământului nefertil, saşii s-au decis să părăsească zona. Aceştia nu se înţelegeau deloc cu locuitorii satului Mândra, pentru că hotarele lor se întâlneau. Slugile lor, românii, nu au vrut să părăsească zona şi au rămas formând o nouă comunitate.

Numele satului provine din germanul „Schonau” care însemnă „frumoasă”.

 

Guruieţii de la Şona

Pe teritoriul satului Şona se află opt movile de pământ care sunt numite de săteni „guruieţi”.

Piramidele de la Şona, după cum mai sunt numite movilele uriaşe de la marginea satului, au stârnit multe dispute asupra originii lor, dar şi datorită unor fenomene ciudate care au loc în zonă.

O legendă din bătrâni spune că piramidele au apărut după ce un uriaş a trecut Oltul şi şi-a scuturat încălţările de noroi exact pe locul unde se înalţă guruieţii. O altă legendă spune că piramidele ar fi fost construite de turci care atunci când plecau spre apus, îşi lăsau din turbane pământul adus de acasă.

Înălţimea movilelor este de 20-30 de metri. Specialiştii au comparat piramidele de la Şona cu mormintele în care erau îngropate căpeteniile celte sau scite, mai ales că aceste popoare au traversat şi teritoriul României. Arheologii au găsit in jurul piramidelor ceramică din epoca târzie a bronzului şi din perioada Hallstat.

O ipoteză interesantă a fost lansată de un cercetător basarabean, Andrei Vărtic. Acesta susţine că guruieţii sunt nişte vestigii dacice şi că alte patru piramide asemănătoare există şi la marginea altor sate din judeţul Braşov, la Hălmeag şi Buneşti, iar dacă se uneşte pe harta locul unde exista guruieţii cu vârful Omu, se obţine un triunghi perfect dreptunghic, cu unghiuri de 60 si 30 de grade. Un alt triunghi, mai mare, are în vârfuri cetatea dacică de la Racoş, vârful Omu şi cetatea dacică Sarmizegetusa.

La piramidele de la Şona au loc fenomene ciudate, la care nu au fost găsite explicaţii logice. Sătenii spun ca apa aşezată la o anumită înălţime capătă proprietăţi curative, iar carnea nu intră în putrefacţie. Sătenii sunt convinşi că aceste piramide nu sunt o anomalie a naturii. Aceştia au convingerea că dacă specialiştii ar tăia în două un guruiete, sigur ar descoperi ceva neobişnuit, care ar revoluţiona arheologia românească.

 

Plecarea saşilor

Satul Şona, în vechime a fost locuit de saşi. Aceştia au dispărut treptat, cu timpul rămânând doar românii. Sătenii spun că saşii au plecat din sat datorită românilor de peste Olt, care le furau animalele.

Se spune că peste Olt era o pădure foarte mare de stejar, bogată în ghindă. Ghinda era foarte căutată pentru că servea la îngrăşarea porcilor. Saşii îşi aduceau porcii în pădure să-i hrănească, însă periodic animalele nesupravegheate erau furate de români. Saşii s-au săturat să tot rămână fără animale, fără să poată face nimic, pentru că erau minoritari în comunitate. Într-un final, s-au hotărât să plece. După cum spun sătenii, s-au stabilit în Târnava Mică, lângă Blaj, formând o aşezare numită tot Şona. Cele mai cunoscute familii de saşi din Şona sunt cele cu numele Binig şi Borcoman.

 

Învăţământul

Deşi satul pare izolat de celelalte localităţi, învăţământul era prezent încă din anul 1835. Copiii învăţau în case părăsite, amenajate de învăţători sau în tinda bisericilor. Învăţătorii erau preoţii şi cantorii celor două biserici, cea ortodoxă şi cea greco-catolică. Aceştia predau rugăciunile şi cititul cu litere chirilice. Anul şcolar era foarte scurt, de aproximativ două, trei luni, iar învăţătorii erau plătiţi cu porumb şi grâu.

Primul local propriu pentru şcoală a fost clădit în anul 1868, de către comuna politică. Prin anii 1878-1880 clădirea şcolii a fost pusă pe numele ambelor biserici, devenind astfel proprietatea lor.

În anul 1923 a luat fiinţă grădiniţa de copii, care funcţiona în clădirea şcolii.. Spaţiul fiind insuficient pentru şcoală şi grădiniţă, au fost închiriate încă două camere. Din anul 1868 şi până în anul 1880 şcoala a funcţionat ca şcoală comunală. Din anul 1880 a funcţionat ca şcoală confesională.

În anul 1934, sătenii au început construirea unui nou edificiu care să corespundă normelor învăţământului din acea perioadă, clădire care există şi astăzi. Această clădire a fost recent modernizată, astfel că atinge standardele europene.

 

Plecaţi în America

Deşi şonenii nu au avut o situaţie materială proastă, multe familii sperând la mai bine au luat drumul Americii. Prin anul 1920 erau plecate aproximativ 60 de familii. Aceştia lucrau fie pe la case mai mari, fie prin fabricile din marile metropole ale Statelor Unite.

În anii când era secetă şi agricultura nu dădea roade, situaţia materială a celor care au rămas în satul natal a fost de multe ori salvată de cei din America.

O mare parte românii plecaţi peste ocean s-au întors acasă, unde au investit banii munciţi cu trudă.

 

Biserica construită de 7 saşi

În sat sunt două biserici: una greco-catolică şi una ortodoxă.

Biserica ortodoxă a fost construită cu ajutorul a şapte saşi din localitate. Aceştia au ajutat comunitatea românească cu bani şi alte ajutoare. Construcţia bisericii a început în anul 1888.

Biserica greco-catolică are o vechime de 300 de ani. Ea a fost edificată în anul 1706.

La ora actuală biserica ortodoxă nu mai este folosită. Slujbele ortodoxe sunt oficiate în biserica greco-catolică, pentru că în sat au rămas doar credincioşi de confesiune ortodoxă.

 

Împodobitul cailor

Satul Şona se deosebeşte de alte sate din Ţara Făgăraşului printr-un obicei foarte frumos. Aici, de sărbătoarea Rusaliilor, feciorii care au organizat ceata împodobesc caii. Pun pe animale cele mai bune straie ţesute de mână, apoi după ce ies de la biserică, merg călare prin sat. Din păcate, obiceiul nu se mai păstrează pentru că nu mai sunt tineri.

Şi aici se găsesc obiceiurile specifice Ţării Făgăraşului mai exact ceata de feciori şi şezătoarea. Ceata de feciori se organiza cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Feciorii mergeau la colindat şi cântau colinde specifice. Aceştia erau răsplătiţi de săteni cu mere, colaci sau nuci. Tot feciorii din ceată organizau jocurile, unde mergeau toţi sătenii.

Femeile din sat organizau şezători, unde coseau, ţeseau, torceau. În Vinerea Paştelui, femeile încondeiau ouă. Tot femeile făceau un adevărat concert de muzică populară în şezători cântând cântece bătrâneşti autentice.

„Claca popii” era tot un obicei practicat la Şona. Când sătenii terminau cu treburile câmpului, mergeau şi făceau treburile preotului din sat. Mergeau la seceriş, la culesul porumbului , la cositul şi strânsul fânului şi la alte treburi din agricultură.

Începutul secerişului grâului reprezenta pentru săteni un prilej de sărbătoare. Primul loc în care se secera era prezentă toată suflarea satului şi se încingea o horă.

 

Oameni gospodari

Saşii din Şona au fost oameni gospodari, care au ridicat case solide şi mari, încă de acum câteva sute de ani. După plecarea acestora au rămas românii care nu s-au lăsat mai prejos şi au fructificat ceea ce au lăsat ei.

Principala ocupaţie a oamenilor din Şona era şi este agricultura. Deşi pământul de la hotarele satului nu era unul excelent, aceştia s-au adaptat cultivând mai mult cerealele. Măcinarea şi secerişul cerealelor era un lucru foarte dificil, pentru că nu existau unelte care să uşureze munca ţăranului aşa că toate se făceau manual.

O altă ocupaţie importantă a fost păstoritul. Fiind o zonă deluroasă, aici s-au format foarte multe stâne, unde erau crescute mii de oi. Şonenii erau ciobani desăvârşiţi şi erau renumiţi în zonă pentru brânza lor .„Făceam brânză din cea mai aleasă, pentru că şi laptele era bun. Zona asta de la noi are pajişti întinse, cu iarbă bună”, ne-a povestit cu mândrie nenea Petre, un fost cioban, acum pensionat.

La fiecare sfârşit de săptămână, localnicii mergeau în târgurile organizate în zonă, unde vindeau roadele muncii lor.

 

Fiii satului

7 septembrie 1980 a fost una dintre cele mai importante date din istoria satului. Acea zi a umplut satul de veselie şi bucurie. Oamenii din sat ne-au declarat că atunci localitatea era de nerecunoscut. „Atunci s-au pus în practică toate obiceiurile şi parcă eram în altă epocă”, ne-a declarat un bătrân. Atunci s-au întors în sat mulţi oameni, care erau plecaţi fie prin străinătate, fie în alte localităţi din ţară. Toţi s-au reunit în satul natal, cu această ocazie. Au fost oameni care nu au mai dat prin sat de mai bine de 60 de ani.

Momentul acesta a trecut, dar oamenii aşteaptă cu nerăbdare o altă întâlnire a fiilor satului.

 

 

Datele prezentate mai sus au fost culese din monografia satului Şona, scrisă cu ocazia întâlnirii fiilor satului. Mulţumiri speciale domnului Constantin Lazăr, care a scris o monografie a satului Şona, timp de opt ani, carte care va apărea în curând pe piaţă. Mulţumiri doamnei Angela Berbec, care a contribuit cu informaţii preţioase şi tuturor sătenilor care au dorit să ne ajute cu date importante.

(Dragoş VULVARĂ)

 

You can leave a response, or trackback from your own site.

Lasa un comentariu

cams sex
Powered by WordPress | Designed by: buy backlinks | Thanks to webdesign berlin, House Plans and voucher codes