Săvăstreni – satul lui Dumnezeu

Deşi este un sat mai retras şi aproape pustiu, acesta reuşeşte să te atragă prin frumuseţea obiceiurilor, dar şi prin istoria locului.

Săteni sunt bucuroşi să te ajute şi să îţi arate cu ce se mândresc în satul lor chiar dacă în momentul în care vorbesc despre străzile pustii li se schimbă tonalitatea vocii şi se observă tristeţea şi gândul că satul lor este aproape pustiu. Noi încercăm să vă convingem contrariul în articolul următor.

Săvăstreni, la începuturi

Satul Săvăstreni este aşezat lângă Săsciori, pe Valea Dejanilor. El este menţionat documentar încă din secolul al XVI-lea, cu ocazia dăruirii ţării lui Balthasar Bathory, în 1589. De asemenea, există informaţii potrivit cărora familia Hangul din Săvăstreni avea o diplomă de la Balthasar Bathory din 1591. În 1610, Gabriel Bathory întăreşte lui Oprea şi Stoica Motoc din Săsciori jumătatea boierutului din Săvăstreni, partea care fusese a lui Stănilă. Istoricii presupun că cele două familii erau înrudite, iar Hangul este un urmaş al lui Hangul din Săsciori, aşadar satul Săvăstreni ar putea fi „o întemeiere a boierilor din Săsciori“, după cum scrie Antal Lukacs, în lucrarea sa, „Ţara Făgăraşului în Evul Mediu“.

În lucrarea amintită, Antal Lukacs spune şi că numele satului Săvăstreni îşi are originea în forma populară a numelor Silvestru, Sevastru.

Familii peste ani

De-a lungul anilor, în satul Săvăstreni s-au perindat mai multe familii care au avut diverse statute sociale. Printre familiile boiereşti din sat amintim câteva nume: Biliboacă, Popa, Motoc, Vlad, Oprea, Hangu, Dobrin. Au fost şi familii de iobagi: Pucica, Toanchină şi Dragoş.

De asemenea, în localitate au venit şi familii străine care au stăpânit moşii importante. Dintre ele amintim pe familia Sereş care avea moşie şi diplomă nobiliară. Ultimul descendent Karolz Sereş moare în anul 1800, iar văduva lui, Ana, se mărită în anul 1810 cu boierul Gheorghe Motoc, din Săsciori. Casa familiei Sereş se mai află şi astăzi în sat, la numărul 92.

Satul a avut parte şi de grofi. Nadasdi Sandor şi Telecki au avut în sat două moşii, care peste ani au intrat în posesia românilor.

Au existat şi familii de grăniceri care au avut pe timpul împărătesei Maria Tereza au mai multe beneficii faţă de alţi săteni.

Şcoala

La început, şcoala se făcea în case particulare, iar învăţătorii erau preoţii şi cantorii. În anul 1860 a fost construită prima şcoală, care era din lemn şi acoperită cu paie. În această clădire au învăţat copiii până în anul 1872, când biserica ridică un alt edificiu din piatră, care de-a lungul timpului a suferit mai multe modificări.

Biserica

În sat există o singură biserică, construită în anul 1864. Locaşul a fost zidit din piatră şi cărămidă, acoperit cu ţiglă. Aceasta nu este cea mai veche biserică. în trecut a existat o alta, care a fost construită din bârne şi acoperită cu paie de secară. Despre cel mai vechi preot care a slujit aici se spune că ar fi fost  preotul Ioan Hangu, care în anul 1643 pleacă paroh în comuna Mândra, până în ianuarie 1647, când se întoarce în Săvăstreni, ca preot şi învăţător.

În anul 1919, bisericii din sat i-a fost luată ţigla de pe turlă şi a fost înlocuită cu tablă zincată. Cele două clopote ale bisericii au fost luate în anul 1917, de autorităţile ungureşti, pentru a le topi şi pentru a fabrica armament pentru primul război mondial.

Peste ani, starea materială a sătenilor s-a îmbunătăţit, ajungând ca la ora actuală locaşul de cult să fie într-o stare foarte bună. Astfel a fost înlocuită ţigla cu tablă, a fost electrificată şi a fost introdusă încălzirea cu gaz metan.

În anul 2001, biserica a intrat într-un proces de pictare, care a durat până în anul 2002. Astfel încât, pe data de 20 octombrie 2002, sătenii din Săvăstreni au purtat haine de sărbătoare cu ocazia sfinţirii bisericii. Slujba a fost oficiată P.S Visarion Răşinăreanu, episcop vicar al Arhiepiscopiei Sibiului. Biserica deţine şi obiecte de valoare, dintre care amintim cele două icoane împărăteşti pictate pe lemn care se află în custodie pentru conservare la mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus.

Biserica din Săvăstreni este acum păstorită de preotul Cristian Bica.

 

Satul cu călugări

Viaţa religioasă din Săvăstreni a fost dintotdeauna activă, aşa că sătenii au declarat în nenumărate rânduri că au scăpat de necazuri iminente destul de uşor, doar pentru că „sunt iubiţi de Dumnezeu“. De aceea, aceştia organizează frecvent pelerinaje la mănăstiri şi au ajutat la ridicarea mănăstiri Dejani, din comuna lor.

Un lucru foarte important este că în sat au trăit, de-a lungul anilor foarte mulţi călugări şi foarte multe călugăriţe, cum ar fi: Miron Lazea, Ierodiacon Visarion Juncu, Magdalena Lazea, Veronica Micu etc.

Tradiţia satului spune că ar fi şi alţi săteni care s-au călugărit, dintre care două călugăriţe s-au retras în munţi, trăind în rugăciune şi singurătate.

Tot despre viaţa religioasă, bătrânii îşi mai amintesc despre un cor al bisericii care a existat în sat pe la jumătatea secolului al XX-lea, condus de notarul public Miloşan.

 

Râul satului

Dintre satele din împrejurimi, Săvăstreniul este cel mai vechi. Acest lucru îl afirmă sătenii, care spun că strămoşii lor s-ar fi aşezat aici pentru că acest loc, faţă de celelalte din jur, era singurul prin care trecea o apă. Pârâul care trece prin mijlocul satului izvorăşte din munţii Făgăraşului din locul numit „Valea Radului“. Denumirea oficială a râului este „Valea Dejaniului“, dar localnici îl numesc „Râul Săvăstrenilor“ . Bătrânii satului povestesc că datorită acestui râu, de-a lungul anilor, au avut nenumărate probleme cu cei care au vrut să se aşeze şi să formeze o comunitate pe hotarul lor, pentru că ei aveau o sursă de apă foarte aproape. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu locuitorii satului Iaşi, care au fost alungaţi din Săvăstreni.

 

Morile satului

În hotarul satului au rămas unele denumiri cum ar fi „ La Căsarea Morii“ sau „La tânărogul morii“. Moara de care mulţi săteni îşi mai amintesc încă era situată la o distanţă de doi kilometri de sat. Aici veneau la măcinat locuitorii din toate satele vecine. Din cauze necunoscute, această moară a fost părăsită şi a fost construită alta la marginea nordică a satului,  cunoscută şi sub numele de „Moara lui Niţă“.

Pe lângă această moară, până la venirea comuniştilor, în sat funcţionau : trei mori cu pietre, şase gatere, două prese de ulei, două rotării, doi maiştri constructori de războaie  de ţesut şi două cazane de făcut ţuică (acestea mai funcţionează şi astăzi).

 

Recunoştinţă

În semn de solidaritate pentru consătenii căzuţi la datorie în cele două războaie mondiale, dar şi pentru cei ce au căzut victime comunismului, o familie din sat a ridicat un monument şi o fântână, situate la ieşirea din sat, în locul numit „Tânăroagele“. Printre deţinuţii politici care au zăcut în închisorile comuniste amintim pe Gheorghe şi Aurel Micu şi nu numai aceştia. Mai mulţi săteni au fost consideraţi chiaburi şi au fost maltrataţi de Securitatea comunistă.

 

Şezătoarea

Iarna, femeile şi fete din sat se adunau seară de seară în şezători, la câte o gazdă. Aduceau cu ele lucrul de mână, torceau fuioarele de in şi cânepă sau lână. La şezători participau şi feciorii, care se ocupau cu întreţinerea atmosferei, prin glume şi cântece. La sfârşitul săptămânii, feciorii aduceau de băut şi încingeau jocul în şezătoare.

Sătenii erau foarte uniţi. Când o femeie avea mult de tors, aceasta chema în ajutor toate femeile şi fetele din sat. Pe lângă acestea, mai veneau şi feciori care depănau firele de pe fuioarele pline. După ce terminau de tors, se punea în funcţiune războiul de ţesut, unde se ţeseau diverse articole de îmbrăcăminte.

 

Legănuşul şi „De ţi-s Mălai“

Când venea primăvara şi afară era cald, în fiecare duminică, şi de sărbători tot tineretul ieşea în luncile din apropierea satului, unde jucau mai multe jocuri, pe care domnul Ioan Dobrin, acum în vârstă de 71 de ani, ni le-a prezentat mai pe larg: „ Feciorii căutau doi copaci mai apropiaţi şi făceau un legănuş, aducând lanţuri şi frânghii din gospodăriile lor, după care se urcau câte un băiat şi o fată, iar doi băieţi cu o frânghie le făceau vând pentru a-i da huţa. Iar tineretul care aştepta la rând, ca să nu se plictisească şi să nu stea degeaba se jucau un joc numit „De ţi-s mălai“. Tineretul se aşeza în coloană, doi câte doi, şi foarte repede, cel care rămânea fără pereche trecea în faţă şi striga: „de ţi-s mălai“, la care perechea din spate trecea în faţă. Cel fără pereche trebuia să fugă după cei veniţi în faţă şi să-i despartă. Dacă reuşea să-i despartă, cel care rămânea fără pereche trecea la sfârşit, şi tot aşa, până când toţi tinerii ajungeau în faţă.“

 

Scârcinuş

În sat era, pe vremuri, o instalaţie de învârtit, numită „Scârcinuş“. Pe un stâlp înfipt adânc în pământ, într-un loc mai liber, se fixează, la capătul lui, cu ajutorul unui cap de fier, o prăjină în echilibru. Aceasta avea la capete două frânghii în formă de scaun, în care se urcau două persoane, cam în greutate egală. Ei erau învârtiţi de doi feciori, care stăteau sub prăjină.

 

Scăldatul mirelui

Scăldatul mirelui era un obicei care se punea în practică a doua zi de nuntă, cum se spune în zona noastră, de „zamă acră“. Până când tineretul nu intra la masa organizată la căminul cultural, aceştia împodobeau un car cu fel de fel de ramuri şi buruieni şi îl aşezau pe mire în el. Apoi mergeau la pârâul din sat, unde îl scăldau pe mire îmbrăcat. Şi tinerii se aruncau în pârâu şi se îmbrânceau până când venea mireasa cu băutură. De acolo, cei care intrau în râu mergeau acasă, pentru a se schimba, şi apoi mergeau la căminul cultural, unde petreceau până seara târziu.

Acum mai au loc foarte puţine nunţi în sat, aşa că obiceiul aproape că s-a pierdut. Totuşi, atunci când la căminul cultural se mai organizează un astfel de eveniment, mirele nu scapă neudat.

 

Zarzavaturile sătenilor

Am întâlnit la Săvăstreni un obicei pe care nu l-am întâlnit în alte sate din Ţara Făgăraşului, cel puţin până acum. Localnicii nu îşi cultivă zarzavaturile în grădina din curtea casei, ci la marginea satului, unde există mai multe hectare de teren folosite dintotdeauna în acest scop. Sătenii spun că în câmp se fac legumele mai bine şi că nu se tem de hoţii care ar putea să le fure recolta.

 

Întregul material a fost cules de preotul Ioan Popa, paroh în satul Săsciori, dar care locuieşte în Săvăstreni. Părintele Popa, deşi s-a aflat într-o perioadă dificilă, după ce a suferit o operaţie, şi-a făcut timp să adune toate aceste date, împreună cu săteanul Ioan Dobrin.

(Dragoş VULVARĂ)

 

You can leave a response, or trackback from your own site.

Lasa un comentariu

cams sex
Powered by WordPress | Designed by: buy backlinks | Thanks to webdesign berlin, House Plans and voucher codes