Recea – cea mai veche aşezare din Ţara Făgăraşului

La adăpostul lanţului muntos al Făgăraşului, satul Recea stă de strajă unui tărâm de poveste.

De-o parte sunt munţii, de cealaltă se-ntinde Podişul Transilvaniei, iar la mijloc sunt oamenii pentru care acest tărâm înseamnă „acasă“. Aici trăiesc de veacuri recenii şi aici vor rămâne alte veacuri. Pe mulţi dintre ei nimeni nu i-ar putea convinge vreodată să renunţe la casele lor frumoase, la pârâiaşul care şerpuieşte printre ele, la cele două biserici din sat, sau la livezile cu meri. Aceşti oameni au scris aici istoria şi o vor scrie mereu.

 

Un petic de istorie

Nimeni nu poate spune cu exactitate când s-a înfiinţat localitatea Recea. Se presupune însă că primii oameni s-au stabilit aici după descălecarea romanilor în Dacia Felix. Recenii spun că au fost năvăliri de popoare barbare peste aceste aşezări paşnice. Există date care spun că erau nevoiţi să se retragă în munţi, unde găseau un adăpost mai sigur.

„Înainte de năvălirea hunilor, aici s-au înfiinţat satele Vaida şi Teleki Recea“ subliniază preotul Dumitru Moldovan în „Istoricul parohiei“.

Prima atestare documentară a satului Recea s-a găsit într-un document din 1486.

 

Satul vânătorilor

Recenii au şi o legendă despre înfiinţarea localităţii lor. Se spune că, în secolul al XIII-lea, au venit în părţile acestea mai mulţi vânători din ţara de peste Olt. Unul dintre ei se numea Recean. Vânătorii au poposit la un izvor şi impresionaţi de frumuseţea şi farmecul zonei au ridicat o aşezare. Au numit-o Recea. Nimeni însă nu poate spune exact dacă numele localităţii Recea vine de la aceşti vânători şi nici dacă legenda este ancorată de realitate.

Vizavi de numele localităţii, istoricii spun că acesta vine de la apelativul românesc „rece“, după cum este şi natura locului: depresiune submontană cu climă umedă şi rece. De altfel, acest nume este des întâlnit în ţara noastră. 21 de localităţi din România, aflate în judeţe diferite, poartă numele Recea.

 

Vaida şi Teleki

Iniţial satul avea o singură administraţie şi doar o biserică, apoi a fost împărţit în două localităţi. Jumătatea de răsărit aparţinea familiei Brâncoveanu, iar domeniul lui se numea „Recea a Voievodului“, în ungureşte „Vajda Recea“.

Jumătatea de apus a satului se numea „Teleki Recea“, căci a aparţinut familiei contelui Iosif Teleki, stăpân al multor moşii din Ardeal. Acesta a avut şi un conac, pe locul numit astăzi „la curte“.

Diferenţele între locuitorii celor două sate se făceau simţite în plan social. În Vaida locuiau boierii, iar în Teleki, jelerii.

 

Şcoala lui Brâncoveanu

Indiferent de condiţia socială a oamenilor celor două aşezări, fiecare localitate avea biserică, şcoală şi învăţători. În Vaida Recea, şcoala funcţiona în vechea locuinţă de vară a lui Constantin Brâncoveanu (în curtea actualei şcoli).

După evidenţa registrelor Primăriei, în 1815 s-a înfiinţat şcoala grănicerească. „Şcoala din Vaida-Recea, înfiinţată în 1815, ca şcoală grănicerească, a funcţionat până în anul 1867 şi avea conducere militară. Bieţii copii erau chinuiţi să înveţe nemţeşte. Erau siliţi să vorbească limba germană în şcoală, în recreaţii şi chiar pe uliţe. Numai acasă puteau grăi în limba lor. Elevul prins că încalcă această poruncă era pedepsit. I se atârna de gât o tăbliţă pe care era desenat un măgar. Trebuia s-o poarte până ce alt elev era prins că vorbeşte româneşte, şi i se punea lui acest însemn umilitor“, povestesc bătrânii satului. Mult mai târziu, în anul 1844, în registrele şcolare s-au găsit şi scrieri în limba română, cu litere chirilice.

 

Mereu aproape de Dumnezeu

Oricât de grele ar fi fost vremurile trăite de oamenii din Recea, ei nu s-au îndepărtat niciodată de credinţă. Întotdeauna în localitate au existat două biserici. Cât despre religia oamenilor locului, aceştia au fost ortodocşi până în anul 1746, când politica Mariei Tereza i-a determinat pe duhovnicii acestui rit să treacă, odată cu credincioşii, în rândul  greco-catolicilor.

În anul 1733, când religia localnicilor era încă ortodoxă, parohia Vaida Recea număra 450 de suflete. La altarul bisericii de aici s-au succedat mai mulţi preoţi, printre care  Trâmbiţaş, Max Receanu şi mai târziu Dumitru Moldovan.

„Actuala biserică din Vaida Recea a fost zidită în anul 1858, în locul unei biserici de lemn“, scrie preotul Moldovan în Istoricul Bisericii din Vaida Recea. Acelaşi preot subliniază faptul că ridicarea acestei biserici se datorează recenilor care „în vreme de foamete când toţi aveau case mici, acoperite cu stuf, au început în anul 1848 lucrările de zidire a unei noi biserici. A durat 10 ani până s-a ridicat construcţia. Abia în anul 1858, credincioşii au putut să se roage în locaşul de cult cel nou.

După mai bine de 100 de ani, la biserică a fost introdus curentul electric, iar în anul 1968, a fost pictată.

Locaşul sfânt este astăzi altfel. Acoperişul a fost refăcut în întregime, ferestrele sunt noi şi moderne iar interiorul este pregătit pentru o nouă pictură. E tot meritul recenilor, acum, mai bogaţi decât în anul zidirii locaşului sfânt.

 

Pedestraşi şi husari

Oamenii locului sunt români curaţi, care vorbesc şi astăzi dulcele grai ardelenesc. Cele mai vechi familii din sat sunt Receanu, Grănoiu, Florea, Lungociu, Mititeanu, Oprea, Zăgan, Poparad, Petrişor, Boeriu.

Familia Receanu a primit în anul 1609 o diplomă de la principele Transilvaniei, prin care toţi membri şi urmaşii familiei erau scutiţi de orice taxe. Diploma este semnată de principele Gabriel şi este păstrată şi acum de familia Receanu.

Familiile Poparad şi Grănoiu formau parte dintre husari, fiind obligaţi să crească şi să întreţină cai, iar familiile Receanu şi Boeriu erau pedestraşii, care erau consideraţi „boeri“ şi doar ei aveau drept de vot.

 

Grădina grănicerilor

În anul 1765, locuitorii din Vaida Recea au fost militarizaţi. Aici s-a înfiinţat Regimentul I – grăniceri.

Cazarma grănicerilor era clădită în mijlocul unei grădini mari, iar astăzi în acea clădire este şcoala. La intrarea în grădină exista o căsuţă, unde stăteau santinelele.

Dintre fiii grănicerilor, Ioan Boeriu a ajuns om de seamă.

 

Generalul Ioan Boieriu

Nascut în anul 1859 fiu al fostului grănicer român Ioan Boieriu şi al soţiei acestuia, Ana, viitorul general şi-a început studiile la şcoala grănicerească din satul natal.
Absolvind această primă şcoală cu rezultate meritorii, s-a înscris la Gimnaziul romano-catolic din Sibiu, unde şi-a desăvârşit cunoaşterea la perfecţie a limbii germane, limba care-i va fi deosebit de utilă în viitoarea carieră militară.
După absolvirea gimnaziului, părinţii l-au îndemnat să urmeze teologia, ca ulterior să revină în satul natal în calitate de preot. Dar a fost mai puternică chemarea lăuntrică, care-l îndemna să se îndrepte spre cariera armelor. O mare contribuţie în luarea acestei decizii a avut-o şi un unchi de-al său, fost grănicer, dar mai ales colonelul pensionar David Urs – baron de Mărgineni, preşedintele „Fondului scolastic grăniceresc” din Sibiu şi conducător al şcolilor grănicereşti din sudul Transilvaniei.
Sfârşitul războiului, din toamna anului 1918, îl găseşte pe generalul român în fruntea Senatului Militar Român din Viena, unde preia conducerea „Sfatului central al ofiţerilor şi soldaţilor români din Ardeal şi Bucovina”,

Odată cu ostaşii români care luptaseră sub steag străin s-a întors în ţara şi generalul Ioan Boieriu. În calitate de comandant al Corpului VII Armată şi de comandant al garnizoanei Sibiu a sprijinit înfiinţarea Şcolii Militare de Infanterie nr. 2. Această nouă şcoală militară a armatei române a funcţionat în vechiul local al Şcolii de Cadeţi, începând din toamna anului 1920.
A fost mult timp, o prezenţă activă în viaţa culturală a Sibiului. Astfel, timp de un deceniu, a fost membru al Astrei, iar între anii 1921-1922 şi 1939-1940 preşedinte al Comitetului Administrativ al Fondului Scolastic Grăniceresc. O anumită perioadă a fost membru al Senatului României.

 

Stareţul de la Recea

Mult mai târziu, la Recea se naşte un alt om de seamă, Ilarion Urs, actualul stareţ al Mănăstirii Sâmbăta de Sus. Părintele stareţ s-a născut în 4 martie 1955 în familia lui Nicolae şi a Martei Urs.
Între anii 1961 – 1969 a urmat cursurile şcolii generale din localitatea natală apoi pleacă la Sibiu, unde face gimnaziul, liceul şi Facultatea de Teologie. Obţine diploma de licenţă în teologie în anul 1989.

 

Urmărit o viaţă

Recenii au participat în număr mare, alături de toţi cei din satele „de sub munte“, la lupta împotriva regimului comunist.

Printre cei care au fost persecutaţi de organele de Securitate, se numără Dumitru Anghel, Virgil Fulicea, Dumitru Lungoci, Vasile Mitrea, Ion Moldovan, Gheorghe Peptea, Nicolae Petrişor, Nicolae Poparad, Nicolae Rohat, David Şofletea sau Ioan Zăgan.

Printre recenii care au fost închişi de comunişti se numără şi Ioan Petrişor. Astăzi în vârstă de 81 de ani, bărbatul îşi aminteşte cu groază de clipele petrecute în spatele gratiilor, dar şi de viaţa pe care a trăit-o după ieşirea din închisoare. O viaţă întreagă în care i-a simţit pe urmele lui pe securişti. Ioan Petrişor a fost arestat pe 7 iunie 1957 pentru că i-a ajutat pe partizanii din munţi şi pentru că era rudă cu unul dintre ei – cu Aurel Novac, din Berivoi. „A fost judecat la Sibiu şi condamnat la 15 ani de muncă silnică. A stat în detenţie timp de 7 ani la Gherla şi Aiud. În toţi aceşti ani a fost bătut aproape zilnic. Când a ajuns la Aiud, a încercat să-şi uşureze detenţia şi a lucrat la atelierul mecanic al închisorii. În acest fel scăpa de bătaie şi de condiţiile mizere din celulă. A fost eliberat în aprilie 1964. Doi ani mai târziu s-a căsătorit cu sora lui Gavrilă Ogoranu şi a urmat o nouă perioadă de coşmar din pricina Securităţii care, până în anul 1989, a fost tot timpul pe urmele familiei noastre. Îmi amintesc că eram mic şi mă lua mama de mână să mergem la Poliţie, unde ei erau forţaţi să dea declaraţii. A trăit aproape toată viaţa cu temă şi a fost mereu urmărit“, ne-a povestit fiul lui Ioan Petrişor.

 

Au rămas la Recea

În anul 1601, în Recea erau 138 de familii. Pe atunci, ocupaţia de bază a oamenilor locului era agricultura. Astăzi însă, tinerii au căutat alte îndeletniciri.

Recensămintele arată că populaţia a crescut, mai ales după Al Doilea Război Mondial, dar a scăzut simţitor după anul 1990. Mulţi dintre tineri au plecat la studii şi nu s-au mai întors în sat. O altă cauză a scăderii populaţiei este migraţia în căutare de locuri de muncă. Majoritatea familiilor din Recea au cel puţin un membru plecat peste graniţele ţării. Tinerii rămaşi în sat nu vor putea înlocui decât cel mult jumătate din populaţia băştinaşă. Aceştia însă, cu siguranţă, vor continua să scrie noi pagini de istorie a undei localităţi ce dăinuieşte de veacuri în inima Ţării Făgăraşului.

 

Lunea nunţii

Majoritatea dintre obiceiurile păstrate de receni sunt la fel ca şi în celelalte sate ale Ţării Făgăraşului. Ceea ce-i deosebeşte însă de alţi făgărăşeni este cel de „lunea nunţii“, adică a doua zi după nuntă, când mirele e dus la râu şi îmbăiat de feciorii satului. „După ziua nunţii, care de obicei se desfăşura duminica, lunea era o zi importantă în obiceiul de nuntă din Recea. De obicei, băiatul era ţinut în familia lui şi trebuia să-şi găsească o fată cu zestre, care să fie dispusă să vină noră în casă. Acolo, în noua gospodărie, împreună cu soţul trebuia să preia toate muncile care până acum au apăsat pe umerii bătrânilor. Transmiterea greutăţilor se făcea prin „joc“, care se desfăşura la râu, în prezenţa oamenilor satului. Dimineaţa de după nuntă, mirii erau aşteptaţi în curtea casei de tinerii din sat, cu un car doar cu două roţi, gătit cu armindeni. Mirele era luat pe sus şi dus la râu. Socrii mergeau şi ei la râu. Soacra cu iţele din războiul de ţesut şi socrul cu jugul de la carul cu boi. Acestea sunt însemnele muncilor de bază într-o gospodărie ţărănească. După câteva minute de joc, ele sunt oferite tinerilor căsătoriţi ca şi cum ar prelua activităţile gospodăreşti. Jocul se înteţeşte apoi şi intră în horă toţi cei prezenţi, iar mireasa îi serveşte cu rachiu, colac sau scoverzi (gogoşi)“, ne-a povestit Maria Motoc, directoarea şcolii din localitate.

 

Bibliografie

În mare parte, datele au fost culese de preotul paroh din Vaida Recea, Cătălin Teulea, doctorand al Facultăţii de Teologie „Andrei Şaguna“, din Sibiu. De asemenea o parte a datelor au fost preluate din Studiul Monografic al comunei Recea, care a ajuns la redacţia săptămânalului Bună Ziua Făgăraş cu ajutorul doamnei Virginia Popa.

 

A consemnat Lavinia GHEORGHE

 

You can leave a response, or trackback from your own site.

Lasa un comentariu

cams sex
Powered by WordPress | Designed by: buy backlinks | Thanks to webdesign berlin, House Plans and voucher codes