Ohaba – satul lui Basarab cel Bătrân

Când am pornit să adun informaţii despre satul Ohaba am avut un singur scop: acela de a afla cât mai multe date, cât mai multe lucruri interesante  despre acest sat.Când am poposit aici, oamenii locului au fost primitori şi mi-au alimentat pe deplin aşteptările. Nu este posibil să realizezi mini-monografia unui sat, fără cooperarea oamenilor.

În rândurile următoare, veţi cunoaşte un sat minunat, cu oameni speciali.

 

Sat dăruit de Basarab cel Bătrân

Prima atestare documentară a satului Ohaba datează din anul 1476, când Basarab cel Bătrân dăruia satul boierilor Şerban şi Aldea, alături de alte localităţi.

Redăm în continuare un scurt fragment din actul de donaţie al Ohabei:

„Io, Basarab voievod şi domn… stăpânind şi domnind peste toată ţara Ungro-Vlahiei şi al părţilor de peste munţi, herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului [….] … dăruiesc jumătate din Ohaba şi cu muntele din Ludişor […] De aceea, acestea toate să le fie de ocină şi ohabă lor copiilor lor, nepoţilor şi strănepoţilor lor… (conform lucrării „Documente privind Istoria Românilor 1247 – 1500“)

În deceniile următoare au existat în aceste locuri numele „Alde de Ohaba“, în 1556, şi Solomon Aldea în 1585­, 1589 şi 1592.

 

Donaţie de la o unguroaică

C. Stan, în cartea sa „Şcoala poporană din Făgăraş şi depe Târnave“ spune că în anul 1820 locuia în comuna Şinca Veche o doamnă nobilă cu numele Mariş. Aceasta nu era în relaţii bune cu sătenii din Şinca Veche. Ea era proprietara hotarului numit Lunca lui Mariş, a prunăriilor Runca şi a unei părţi din pădurea Dalul. Ea era însă bună prietenă cu sătenii din Ohaba, aşa că le-a donat toate lor, chiar din timpul vieţii sale.

 

Satul prosperităţii

Tradiţia populară spune că prima aşezare pe vatra satului s-a făcut de unul dintre cei trei fii ai lui Solomon Vancea, din judeţul Dolj. Bâlea era stăpânul ţinutului Ohabei şi spunea tuturor în limba română veche „moşia asta este Habnică”, expresie care însemna „proprie a mea“. Fraţii lui Bâlea, Bârsan şi Bălan s-au aşezat pe vatra comunei Şinca Veche. De la „habnic“, provine cuvântul „haba“, care s-a transformat mai târziu în „Ohaba“. Unii istorici susţin că acest cuvânt, în româna veche, însemna „prosperitate“.

O legendă din bătrâni spune însă că demult, în aceste locuri s-a răsturnat o căruţă plină cu oameni. Cel care ţinea hăţurile a strigat cât îl ţineau puterile: „Hooo!“. Cel de lângă el, care era surd, l-a întrebat „Ha?“. Iar din spate a primit şi răspunsul: „Baaa!“. Iar pentru că nu s-au înţeles, căruţa s-a răsturnat, iar cei care le-au văzut păţania au repetat la nesfârşit cele trei interjecţii: Ooo! Ha? Baaa!… şi aşa ar fi apărut numele satului Ohaba.

 

Biserica veche – monument istoric

Din anul 1700, localnicii erau toţi de religie greco-catolică, iar în 1948 au trecut la ortodoxism, forţaţi de comunişti.

Conform documentelor, în jurul anului 1700, la Ohaba exista un protopopiat, de care aparţineau 45 de parohii.

Primul locaş de cult există din anul 1733. Într-o scriere din acel an, a episcopului greco-catolic Hlein se arăta că Ohaba aparţinea Arhidiaconatului Veneţia de Jos.

Locaşul de cult a fost în stil gotic îmbinat cu cel bizantin. În biserica veche se păstrează o pictură foarte veche, despre care nu mai ştie nimeni când a fost aşternută pe pereţi. Cert este faptul că sfinţii se aseamănă foarte mult cu cei pictaţi la Şercăiţa probabil în aceeaşi perioadă.

Biserica aceasta nu a avut multă vreme clopotniţă, de aceea sătenii au montat clopotul într-un păr, care mai există şi acum. Monumentul, aflat într-o stare avansată de degradare are nevoie de reparaţii capitale. Aici nu se mai fac slujbe de foarte mulţi ani.

La câteva zeci de metri de biserica veche sătenii au înălţat un locaş de cult nou, mult mai mare şi mai solid, care se aseamănă cu o catedrală. Oamenii au adunat bani pentru a-l construi mai bine de 60 de ani, iar construcţiile au început abia în anul 1968. Însă de atunci nici aici nu au mai fost făcute reparaţii semnificative.

O femeie între două vârste ne-a povestit că, în urmă cu câţiva ani, o bucată de tavan s-a prăbuşit şi a spart două icoane din biserică. Atunci, localnicii din Ohaba s-au hotărât să strângă bani pentru reparaţii.

Cu donaţiile colectate, tânărul preot Ionuţ Ilea, care păstoreşte şi astăzi credincioşii din sat, a reuşit anul trecut să înlocuiască complet acoperişul locaşului de cult.

Totuşi, bisericuţa cea veche este un semnal de alarmă pentru autorităţi, care ar trebui să aloce cât mai curând fonduri pentru consolidarea şi recondiţionarea unui monument istoric de o valoare inestimabilă.

 

Şcoala

Clădirea şcolii a fost construită în anul 1828, de membrii Regimentului I de Graniţă. Încă de pe atunci, avea trei învăţători pentru că învăţământul în limba germană era în floare. În paralel, a mai existat o şcoală confesională, în limba română.

În anul 1858 se pun bazele unei şcoli în limba română, care a funcţionat până în ziua de astăzi, însă sub diferite denumiri şi patronaje.

Vizavi de şcoala primară exista o clădire cu două încăperi, în care au învăţat copiii din Ohaba înainte să fie construită şcoala care funcţionează şi astăzi.

 

Moara cu apă de la Ohaba

Nea Şerban este un om bătrân din satul Ohaba, care deţine acum o adevărată comoară etnografică. Moara cu apă din curtea lui, deşi veche de 150 de ani, funcţionează şi acum la putere maximă. De aceea, locuitorii satului vin zilnic aici pentru a măcina cereale.

Moara a suferit de-a lungul timpului mici modificări, fiind parţial mecanizată, dar mai există o roată care este pusă în mişcare de râul care trece pe lângă curtea lui nea’ Şerban. Bătrânul a profitat însă pe cât a putu de ceea ce îi putea oferi moara, aşa că a deschis în ograda sa şi o pensiune dotată modern.

 

Satul cu văduve

Oamenii din Ohaba sunt oameni harnici şi gospodari. Încă din cele mai vechi timpuri, se ocupau agricultura şi păduritul, ocupaţii care se păstrează şi astăzi. Aici au locuit dintotdeauna oameni bogaţi, care deţineau mult pământ, deoarece hotarul Ohabei este foarte întins. Remarcabil este faptul că o parte din săteni şi-au vândut pământul sau l-au închiriat, iar banii obţinuţi i-au donat bisericii pentru reparaţii.

Acum, Ohaba este un sat cu majoritatea populaţiei de vârsta a doua şi a treia. Tineri satului şi nu numai sunt plecaţi la muncă în străinătate şi îşi ajută cum pot părinţii şi bunicii. Din informaţiile pe care le-am primit de la săteni, în ultimi ani peste 40 de bărbaţi din Ohaba au murit. În aceste condiţii, aici există cel puţin 40 de văduve, o cifră tragică pentru un sat cu cel mult 500 de suflete.

 

Maialul de la Poieniţă

Obiceiurile şi tradiţiile păstrate de-a lungul anilor de oamenii din Ohaba sunt asemănătoare cu cele din satele Ţării Făgăraşului. Ca peste tot, aici la Crăciun se organiza ceata de feciori care mergea la colindat, apoi organiza jocul de trei zile. Şi nunţile ţineau aici trei zile şi trei nopţi, ca în poveşti.

După cum era obiceiul la ţară, se organizau şezători în care femeile torceau, coseau, ţeseau, dar în acelaşi timp cântau şi depănau poveşti.

Din păcate, acum în Ohaba nu mai sunt tineri care să organizeze aceste frumoase obiceiuri, dar ele au rămas vii în amintirea oamenilor.

Am stat de vorbă cu bătrânii satului şi mi-au povestit că în tinereţile lor se în fiecare an, de 21 mai mergeau cu mic, cu mare la „Maialul din Poieniţă”. Acesta era organizat în pădurea de mesteceni de la marginea satului. Tinerii  închideau locul cu mesteceni cu un gard, pentru ca străinii să nu intre. La intrare stătea un casier, care colecta de la toţi participanţii o sumă de bani, cu care organizatorii cumpărau toate cele necesare pentru petrecere. Tot ei aduceau lăutari din satele vecine şi petreceau până în zori.

Din păcate, comuniştii au interzis acest obicei.

Acum, după Revoluţia din 1989, acelaşi maial se organizează an de an într-o altă pădure de mesteceni – cea de la Poiana cu Narcise de la Vad. Bătrânii din Ohaba spun că obiceiul a fost preluat de vădeni de la ei, însă nimeni nu poate să spună cu certitudine acest lucru.

 

Radu Anton Roman

Radu Anton Roman îşi are originile în satul Ohaba, mai precis bunicii lui au locuit aici. Aşa că o mare parte din copilărie şi adolescenţă şi-a petrecut-o în această zonă, care l-a marcat profund. De aceea, la doar 24 de ani a publicat un volum de versuri cu titlul „Ohaba – ţara asta“.

A fost un jurnalist, scriitor şi realizator de emisiuni TV, cunoscut mai ales pentru emisiunile pe teme culinare.

În 1998, Radu Anton Roman a publicat una dintre cele mai importante lucrări ale gastronomiei din ţara noastră: „Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti”.

Între 2001 şi 2005 a realizat pentru Pro TV emisiunea cu profil culinar „Bucătăria lui Radu”, extrem de apreciată de telespectatori.

În 1991 a fost ghidul lui Jacques Yves Cousteau, în Delta Dunării, iar în 2001 a publicat jurnalul „În Deltă cu Jacques-Yves Cousteau“.

Pentru romanul „Zile de pescuit“, publicat in Franţa în anul 1985, a primit premiul „Luceafărul“.

În 2004, datorită lui Radu Anton Roman şi a lucrării sale „Savoureuse Roumanie“, ce include 358 de reţete culinare şi istoria lor, Franţa a fost cucerită de bucătăria românească.

Radu Anton Roman s-a stins din viaţă în seara zilei de luni, 29 august 2005, în urma unui stop cardio-respirator, la vârsta de 57 de ani.

 

În mare parte, datele şi informaţiile de mai sus au fost culese din cărţile: „Şcoala poporană din Făgăraş şi depe Târnave, volumul I, Făgăraşul” scrisă de C. Stan, „Documente privind Istoria Românilor 1247-1500“ şi ”Ţara Făgăraşului în Evul Mediu” de Antal Lukacs.

Mulţumiri speciale domnului Gheorghe Dobrin fost primar al comunei Şinca Veche, domnului Emilian Berlea, familiei Petre Ciocan din Şercăiţa, Muzeului Ţării Făgăraşului „Valeriu Literat“, preotului Ionuţ Ilea, de la Ohaba şi tuturor localnicilor din Ohaba care au contribuit cu informaţii preţioase la realizarea acestui material, în special veteranului de război Toader Idomir, înţeleptul satului.

 

(Dragoş VULVARĂ)

 

You can leave a response, or trackback from your own site.

Lasa un comentariu

Powered by WordPress | Designed by: buy backlinks | Thanks to webdesign berlin, House Plans and voucher codes