Mândra – satul cu oameni mândri

Zilele trecute mi s-a cerut să scriu despre Mândra. Trebuia să relatez povestea unui sat prin care trec cel puţin o dată pe săptămână, dar despre care nu ştiam nimic. M-am urcat în maşină şi am plecat spre localitatea situată la doar câţiva kilometri de Făgăraş. Am intrat în Mândra şi pentru prima oară priveam satul cu alţi ochi. Trebuia să mă documentez, aşa că am fost atentă la detalii. Totul mă surprindea în mod plăcut şi mă simţeam ca şi când eram acolo pentru prima oară. Case mari, frumoase, unde nu puteau locui decât oameni gospodari, drumuri curate, şi deasupra tuturor, parcă veghind la traiul mândrenilor, strălucea în soare biserica satului. A fost şi mai frumos şi mi-a fost destul de greu să mai plec din Mândra după ce am stat de vorbă cu unul dintre vârstnicii satului, Gheorghe Taflan, zis Şerban. Bărbatul mi-a spus cea mai frumoasă poveste pe care am auzit-o vreodată:

Mândra lui Mândruţ

E adevărat că nenea Şerban (aşa cum e cunoscut în sat) nu şi-a început povestea cu „A fost odată“, dar mi-a spus cum a fost odinioară la Mândra. Cu graiul şi cu dragostea unui mândrean adevărat. A început cu începutul. „Mândra este atestată documentar în jurul anului 1400, dar legenda spune că satul există din 1241. Se spune că erau doi fraţi care locuiau pe vale-n sus. Unul era Toader şi celălalt Mândruţ. Se mai spune că ar fi venit o ceată de luptători străini care bântuiau prin ţară. Aceştia au poposit aici, pe locul unde astăzi se află satul Mândra. Localitatea nu avea pe atunci nume. Unul dintre străini a zis că vrea să lupte cu un bărbat de aici şi numele câştigătorului va fi dat satului. A luptat Mândruţ şi a ieşit victorios. De atunci localitatea se numeşte Mândra, a lui Mândruţ“, ne-a povestit nenea Şerban. „Oamenii de aici sunt mândri şi orice sătean ştie legenda, care e mai mult decât o legendă, e istoria noastră, a mândrenilor“, ne-a mai spus bărbatul.

Biserica – monument istoric

Biserica satului se află în vârful unui deal la marginea localităţii. Ai impresia că natura a creat acel loc special pentru locaşul sfânt. Mai mult, frumuseţii şi măreţiei acestui colţ de rai i se adaugă şi valoarea istorică . Biserica a fost construită în anul 1779. După aproape 50 de ani a fost terminată şi pictura, în anul 1821.

Primele clopote au fost aduse la Mândra în anul în care a început construcţia. Acum nu mai sunt aceleaşi, pentru că au fost topite în timpul Primului Război Mondial şi transformate în muniţie. În perioada interbelică, mândrenii n-au putut să stea fără clopote, aşa că au adus altele. Se spune că acolo sus, la peste 20 de metri înălţime de pământ, sunt astăzi două clopote care au ajuns la Mândra într-un car tras de şase boi.

Timpul şi-a lăsat însă amprenta asupra locaşului de cult. Încet, zidurile bisericii începeau să se macine, pictura se deteriora, iar mândrenii riscau să rămână fără loc de rugăciune. N-au lăsat însă să se întâmple o astfel de nenorocire. În urmă cu câţiva ani, autorităţile locale au început renovarea locaşului sfânt. A costat mult, peste 4 miliarde de lei vechi, dar au trecut şi de problema financiară, datorită Consiliului Judeţean. Şi în acest moment, în biserică se lucrează, dar oamenii locului sunt răbdători şi sunt mândri că nepoţii şi strănepoţii lor vor fi botezaţi în biserica din vârful dealului.

Rezistenţa anticomunistă

La fel ca în majoritatea satelor din Ţara Făgăraşului, şi mândrenii au luptat împotriva regimului comunist. Oamenii locului nu au părăsit satul să se ascundă în munţi, dar mulţi dintre ei au fost în acea vreme trup şi suflet alături de partizani. Fie că le duceau mâncare, fie că îi ascundeau, pe mândrenii nu i-au interesat riscurile, motiv pentru care mulţi dintre ei au ajuns la închisoare. Valeriu Beleuţă, Gheorghe Bera, Alexandru Bera, Rafira Bercea, Ioan Dan, Alexe Ghioarţă, Ioan Ghioarţă, Ştefan Major, Virgil Mateiaş, Grigore Popa, Eugen Raţiu, Pavel Roibu, Elisabeta Roman, Victor Sima, Traian Socaciu, Nicolae Zară, Ilie Zară – sunt doar câteva nume înscrise în lista mândrenilor care au luptat împotriva comunismului. Nenea Şerban îşi aminteşte că a stat şi el de vorbă cu un partizan ascuns în casa unui unchi de-al lui. Ne-a povestit de Ilie Chima, care a fost prins împărţind manifeste, ridicat de miliţie şi dus la Tribunalul Militar de la Târgu Jiu. Nici încătuşat, Chima nu şi-a pierdut mândria şi în timpul anchetei a strigat: „Eu sunt român adevărat, eu sunt pentru ţară!“.  Nici femeile nu au stat deoparte. Multe mândrence au fost prinse găzduind legionarii şi duse la închisoarea Târşor din Ploieşti. Printre acestea au fost şi Maria Zară şi Maria Socaciu.

Porecle la Mândra

Sunt mai multe sate în Ţara Făgăraşului unde oamenii, chiar vecini de o viaţă, nu se cunosc după nume. Ciudat sau nu, fiecare localnic are o poreclă. Motivul pentru care oamenii se botezau între ei, nu e clar. Fie pentru că era o localitate mică şi prea mulţi aveau acelaşi nume, fie oamenii locului au fost puşi pe şotii şi le-au dat vecinilor nume după înfăţişare, sau după numele vreunui străbunic. Un sat în care toţi oamenii au porecle, este Mândra. Nu mică mi-a fost mirarea când am aflat că pe nenea Şerban nu-l cheamă nicidecum astfel, ci Gheorghe Taflan. Nu mi-am putut stăpâni curiozitatea de a-l întreba ce legătură are cu numele Şerban şi a fost chiar mândru să-mi explice. „Pe bunicul meu îl chema Şerban, aşa că noi, familia noastră eram Taflan ai lui Şerban, mai scurt, Şerban. Pentru mine Şerban e doar porecla, dar pe fiul meu l-am botezat cu acest nume, aşa că porecla a devenit un nume cu acte în regulă“. Luţanu, Mocanu, Şercăianu sau Buhoi sunt doar câteva dintre poreclele familiilor din Mândra. O poveste cu care ne-a amuzat Nenea Şerban este cea a lui Plăcintă. „Era şezătoare. Unul dintre bărbaţi a trebăluit toată ziua şi a venit acolo şi s-a trântit pe un scaun să se odihnească. Soţia lui l-a certat spunându-i că s-a trântit ca o plăcintă. A stârnit hohote de râs în şezătoare, iar oamenii aşa i-au spus de atunci: Plăcintă. Familia lui e <<a lui Plăcintă>>“.

Dacă fiecare familie are o poreclă, există şi un nume comun al mândrenilor: Broscari. Li se spune astfel, pentru că pe vremea când lângă sat exista o mlaştină, mândrenii prindeau broaşte, iar picioruşele acestora le serveau la cină.

Portul popular

Erau vremuri când oamenii nu cumpărau haine. Pe atunci nu exista modă şi fiecare sat avea portul său. În Ţara Făgăraşului era cam acelaşi port în toate satele, cu foarte mici diferenţe de la o localitate la alta. La Mândra oamenii purtau iarna căciulă neagră de miel, cămaşă din in sau cânepă ţesute la război, cioareci din lână de oaie, opinci şi pieptar. Toate simple. Mult mai târziu au apărut flori, care-i diferenţiau pe mândreni de alţi făgărăşeni. Femeile purtau căiţe pe cap şi ii făcute de mâna lor. Nu aveau multe haine, dar întotdeauna la secere se duceau cu haine noi. „Nu era vorba despre vreo superstiţie. Hainele noi stăteau mai băţoase şi nu transpirau oamenii“, ne-a lămurit Nenea Şerban.

Dacă femeile şi bărbaţii aveau totuşi un costum întreg de haine, îmbrăcămintea copiilor se rezuma la o cămăşuţă lungă.

Povestea e lungă

Povestea lui Nenea Şerban e mult mai lungă. Nu ajunge o pagină de ziar să scrii istoria unei localităţi cum e Mândra. Povestea unor oameni mândri şi gospodari, care au luptat pentru ţara lor, care s-au născut români şi care se roagă la biserica din deal, rămâne nescrisă. Noi am reuşit să pătrundem prea puţin în viaţa acestei comunităţi şi să redăm faptele aşa cum ni le-a povestit Gheorghe Taflan, zis Şerban.

(Lavinia GHEORGHE)

You can leave a response, or trackback from your own site.

Lasa un comentariu

cams sex
Powered by WordPress | Designed by: buy backlinks | Thanks to webdesign berlin, House Plans and voucher codes