Gura Văii – satul cu viteji

Gura Văii este satul natal al lui Ion Gavrilă Ogoranu, cunoscutul lider al mişcării anticomuniste din Munţii Făgăraşului.Alături de acesta, au participat la lupta împotriva regimului comunist aproape 30 de săteni, cel mai mare număr de partizani din toate satele Ţării Făgăraşului care au luat parte la mişcare. Din acest motiv, putem spune, chiar şi cu mâna pe inimă, că Gura Văii poate fi supranumit „satul cu viteji“.

 

Rezistenţa anticomunistă

În rezistenţa anticomunistă au fost implicate 64 de localităţi din Ţara Făgăraşului. Mii de oameni au fost persecutaţi, arestaţi şi aruncaţi în beciurile securităţii şi în închisori.

Dar satul cu cele mai multe persoane implicate, respectiv 29, este satul natal al lui Gavrilă Ogoranu – Gura Văii. Dintre cei persecutaţi unii au fost rude ale sale dar şi simpli consăteni.

În sat nu se prea discuta despre acesta. Oamenii se temeau de Securitate. Cu toate că sufereau, cei anchetaţi de Securitate cel puţin o dată erau duşi şi bătuţi în tufele de la Berivoi. Dar oamenii nu îl trădau pe Ogoranu şi continuau să-l ajute. Majoritatea oamenilor îl apreciau pentru curajul lui. Unii chiar sperau că lupta lui va fi victorioasă.

Gheorghe Aldeailie, Gheorghe Cordea, Victor Hanu, Gheorghe Leabu, Nicolae I. Cristian,  Nicolae Dateş, Traian Iaru, Vasile Lazea, Victor Nistor, Nicolae Popa, Victoria Popa (născută Cordea), Gheorghe Roman, Ion Trâmbiţaş şi Ioan Vijoli sunt doar câţiva dintre cei care au luptat împotriva regimului comunist.

 

Ion Gavrilă Ogoranu

Ion Gavrilă Ogoranu, renumitul lider al mişcării de rezistenţă anticomunistă din Munţii Făgăraşului, s-a născut în anul 1922, în satul Gura Văii. Despre satul copilăriei lui spune că este cel mai drag loc din lume, „unde am stârnit şi eu o clipită colbul uliţei şi unde nu am ştiut că eram fericit“.

A urmat studiile primare şi gimnaziale la şcoala din sat, apoi Liceul „Radu  Negru“ din Făgăraş. După terminarea studiilor gimnaziale a devenit student la Facultatea de Agronomie din Cluj, în paralel era student şi la Academia Comercială din Braşov. Revoltat de ocupaţia sovietică şi toate schimbările produse în viaţa politică şi universitară, el a intrat în organizaţia „Frăţiile de cruce“. Aceasta era o organizaţie politică având tendinţa de a se transforma în militară în eventualitatea unei ciocniri cu puterea comunistă. Organizaţia se vroia a fi secretă şi selectivă. Primirea unui nou membru se făcea numai cu consimţământul celor vechi. Drept garanţie, era caracterul moral al celui care vroia să intre în organizaţie.

Detronarea regelui Mihai I l-a prins la Cluj. În primăvara anului 1948 au avut loc arestări ale studentilor anticomunişti. Avertizat, a plecat la Braşov, apoi s-a angajat la o fermă din Jibert, judeţul Braşov. După câteva luni este nevoit să plece şi de aici. Se refugiază pentru câteva luni în satul natal, la unchiul său, Vasile Lazea, la care stă ascuns. Reuşeste să ia apoi legătura cu câţiva dintre colegii săi de la Liceul „Radu Negru“. Printre aceştia, s-au numarat: Ion Chiujdea, Gheorghe Haşu, Andrei Haşu, Gelu Novac, Gheorghe Şovăilă. La 1 mai 1949, în locul de lângă Gura Văii numit „La Mesteceni“, hotărăsc să se ascundă în munţi. Au înfiinţat atunci organizaţia numită „Carpatini Făgărăşeni“.

Acest grup de rezistenţă a fost al doilea notabil de rezistenţa din România după acela al foştilor ofiţeri Gheorghe Arsenescu şi Toma Arnăuşoiu, grup numit „Haiducii Muscelului“.

Grupul lui Gavrilă Ogoranu a fost format din 11 membri. Timp de şapte ani ei au fost urmariţi de trupele de Securitate. Una dintre ele se spune că a fost condusă personal de Nicolae Ceauşescu. Au fost prinşi datorită trădării unei persoane de legătură a grupului. Singurul care nu a fost arestat a fost Ioan Gavrilă Ogoranu. Acesta a simţit că vor fi trădaţi şi nu s-a prezentat la locul de întâlnire. S-a ascuns apoi la soţia unui prieten în satul Galatiu, jud Alba. În anul 1976 a fost prins la Cluj.

Ion Gavrilă Ogoranu relatează în autobiografia sa publicată după Revoluţia din 1989 un episod din anul 1952, care ilustrază motivaţia grupului său de rezistenţă. În scopul de a distrage atenţia forţelor de urmărire ale Securităţii, Gavrilă Ogoranu a dus o parte a grupului său la o cabană turistică din apropierea Lacului Bâlea. Dupa ce i-a scos pe turişti din cabana, el li s-a adresat după cum urmează:

„Spuneţi vă rog oamenilor din ţară că mai există un colţ din Regatul României care nu şi-a plecat capul înaintea comuniştilor. Şi atâta timp cât ne vor sta capetele pe umeri, acest colţ de ţară va fi liber. Spuneţi-le să păstreze încrederea că într-o zi toată România va fi liberă. Rugaţi-vă să vă ajute şi să ne ajute Dumnezeu!“

Aflat 28 de ani în afara legii, Ion Gavrilă Ogoranu şi-a păstrat echilibrul şi siguranţa de sine. În perioada cât a stat ascuns el nu a încetat să studieze. Disciplina pe care a aprofundat-o a fost medicina. Cu cunoştinţele însuşite el a reusit să îşi trateze soţia şi copiii adoptivi. De asemenea, a rămas la fel de religios ca în tinereţe.

Pe 24 decembrie 1989 s-a deplasat la Bucureşti. A încercat să intre la televiziune, dar nu a reuşit.

S-a întors apoi acasă, cu convingerea că „soarta comunismului e pecetluită, biruinţa e pe deplin caştigată“. După revoluţie a publicat romanul autobiografic „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc“ – în 4 volume, lucrarea „Amintiri din copilărie“, a dat sute de interviuri. A fost protagonist în mai multe episoade din „Memorialul durerii“, difuzat de Televiziunea Română.

Nu şi-a uitat niciodată camarazii. În amintirea lor a ridicat o cruce de marmură la intrarea în Mănăstirea Sâmbăta. Pe cruce sunt încrustate numele membrilor grupului „Carpatin Făgărăşean“ şi a altor persoane care au sprijinit grupul. Crucea are următorul epitaf „Mamă ţară iartă-ne că am cutezat să luptăm şi să murim pentru tine“.

În fiecare an, de Sf. Ilie, rudele celor dispăruţi organizează un parastas în amintirea lor.

Nu şi-a uitat nici o clipă rudele şi consătenii. De câte ori poposeşte în satul natal îşi vizitează sora, merge la biserică şi apoi pe la rude şi prieteni. Participă de câte ori este invitat la petrecerile organizate de săteni. Uneori mai dansează câte un vals sau tango în amintirea studenţiei. Privirea şi zâmbetul său degajă multă afecţiune şi totodată optimism. Face parte din tagma învingătorilor şi a înţelepţilor care pun mai presus de orice idealul religios şi pe cel naţional. Nu regretă nimic şi este mândru de destinul său.

 

Sat cu intelectuali

În perioada 1944-1989, dintr-o populaţie de 450 de locuitori, 70 de tineri au urmat şcoli de învăţământ superior. Având în vedere că în fiecare an şcoala primară era absolvită, în medie, de 10 elevi, rezultă că din aceştia cel puţin unul a urmat o facultate. Prin urmare, procentul de intelectuali este ridicat in ciuda faptului ca din anul 1948 şcoala de 7 ani din sat a devenit şcoală de 4 ani, aşa cum este şi astăzi. După teminarea celor 4 clase primare elevii erau nevoiţi să facă naveta la şcolile generale din satele Recea sau Breaza. Până în anul 1970 ei mergeau pe jos, parcurgând zilnic 7-8 kilometri.

Mai jos, amintim doar câţiva intelectuali de marcă ai satului din perioada 1944-2006:

Ing. Ion Gavrilă Ogoranu – inginer agronom şi publicist

Ing. Gheorghe Mihăilă – director de întreprindere în Bucureşti

Prof. Liviu Mihăilă – director Şcoala Generală Bucureşti

Prof. Traian Greavu – fost director Colegiul Naţional „Radu Negru“ Făgăraş

Prof. Gheorghe Lazea – eminent profesor de matematica Colegiul Naţional „Radu Negru“ Făgăraş

Ing. Gheorghe Miloşan– diplomat, în prezent ataşat al Ambasadei României din Italia

Prof. Gheorghe Lazea– profesor de istorie şi publicist în Arad

Preot Daniel Benga– profesor universitar Facultatea de Teologie Bucureşti

Medic Gheorghe Benga– cercetător ştiinţific în Nurnberg, Germania

 

Căciula cu urechi

Trăsăturile generale ale costumului pe care îl purtau localnicii din Gura Văii între anii 1766-1900 sunt specifice vieţii şi firii oamenilor care îşi duc traiul între crestele uriaşe ale munţilor şi apa Oltului. Simplitatea şi robustetea caracterizează portul vechi al Ţării Oltului.

Bărbaţii şi fetele îşi acopereau capul cu căciuli de format cilindric cu urechi întoarse. Acest tip de căciulă se mai întâlnea numai în localitatea Dejani.

 

Opincile

Până la începutul sec. al XIX-lea românii au purtat un singur fel de încălţăminte numită opincă.

Opincile se purtau doar în perioada rece, iar de la sfarsitul primăverii şi până la sfârşitul verii sătenii umblau mai mult desculţi. Şi nu numai pentru a face economie la încălţări, ci şi pentru că se simţeau mai bine având picioarele libere şi aerisite.

Opincile erau confecţionate din pielea animalelor de casă sacrificate şi din pieile porcilor sălbatici.

Există un obicei vechi la sătenii din Gura Văii în secolul al XIX-lea. Se asociau patru gospodării la cumpărarea unei vite mai grase şi mai groase la piele. Aceasta era tăiată iar carnea era împărţită în patru părţi egale. Consumau din carnea proaspătă atât cât se putea, iar restul o uscau în cuptorul de pâine. Pielea crudă o sărau pe partea nepăroasă, apoi risipeau făină de porumb sau tărâţe şi o făceau sul. Stătea aşa 7 zile, o scoteau apoi şi o întindeau cu ajutorul cuielor pe scândurile din podul casei. După ce se usca bine o coborau jos din pod şi era împărţită în patru bucăţi.

La urmă cei patru trăgeau la sorţi pentru cele 4 bucăţi, fiecare îşi lua apoi bucata cuvenită pe care o punea la argăsit.

Sătenii strângeau coji de arin, stejar sau brad le introduceau într-un ceaun mare de tuci, le fierbeau mult, apoi trăgeau ceaunul la o parte până se mai domolea soluţia şi apoi introduceau bucăţile de piele în aşa fel încât să rămână acoperite. După 7 zile le scoteau din soluţie şi spuneau că sunt argăsite.

 

Colinda copiilor

În ajunul Crăciunului se obişnuieşte ca micuţii să colinde. Fac pregătiri din vreme. Părinţii îi învaţă să colinde mai cu seamă pe cei mici. Tot ei îi ajută să-şi facă „Viflaime“, stele, săbii de lemn şi coifuri şi le dau bani să cumpere hârtie colorată şi strălucitoare.

Materialul necesar pentru „Viflaime“ constă în scânduri, carton, hârtie simplă, hârtie colorată şi sclipitoare, lipici, pene de cocoş şi clopoţei. Se taie două scânduri cu lungimea de 50 cm şi cu lăţimea de 15 cm. Ambele se găuresc la cele patru colţuri. Una are prelungiri la ambele capete care se folosesc ca mânere. Aceasta este baza pe care se construieste. Se împlântă bine patru stâlpi în cele patru găuri. Capetele libere ale stâlpilor se introduc în cele patru găuri ale celeilalte scânduri. Deasupra acestor găuri se construiesc din stâlpi unul sau două turnuleţe. La baza turnuleţelor se fac două găuri, în care se vâră de jos în sus atârnătoarele celor doi clopoţei, fixându-le. Acum urmează lipitul cartonului sau lipitul hârtiei simple de jur împrejur, în asa fel încât să nu ramână nimic neacoperit. După aceea urmează lipitul hârtiei colorate şi sclipitoare. În vârful turnurilor se pun pene de cocoş. Turnurile sunt legate unele de altele prin lanţuri făcute din hârtii colorate.

Steaua se face dintr-o cutie din scânduri. În mijlocul ei se atârnă un clopoţel. Pe cele patru laturi se construiesc patru turnuleţe. Pe o latură a cutiei se fixează mânerul. Tot cadrul acestuia se înveleşte în hârtii colorate. În vârful turnului se pun pene de cocoş.

„Viflaimul“ e purtat de doi băieţi, iar steaua numai de un băiat. În timpul colindatului, aceştia mişcă Viflaimul şi Steaua, ca să sune clopoţeii. Fetiţele colindă fără stea şi „Viflaim“. Băieţeii până la 5-6 ani colindă la fel cu fetiţele. Între 6 şi 8 ani colindă cu stea. Cam de la 8 ani în sus li se fac „Viflaime“. Băieţii de la 12 ani în sus se fac irozi.

 

Împodobitul porţilor

În ajunul zilei de Sf. Gheorghe părinţii îşi trimit copiii să taie ramuri frumoase de salcie şi măracini, să le aducă acasă şi să împodobească cu ele poarta de la uliţă. Salcia era semnul bucuriei, iar mărăcinele e pus ca să împiedice duhurile rele să intre în curte.

O bună parte dintre locuitorii satului mai cred şi astăzi ca în noaptea de Sf.Gheorghe duhurile rele umblă pe uliţele satului, încercând să se strecoare în curţile oamenilor pentru a le produce pagube. Alungarea lor o poate face femeia porcarului, dacă la miezul nopţii cutreieră satul cu sânii goi, cu părul despletit, suflând din corn şi pocnind din bici.

 

Obiceiuri de Sfântul Gheorghe

În ajunul zilei de Sf. Gheorghe, în zorii zilei feciorii satului pleacă la zăurit însoţiţi de muzicanţi. Zăuresc numai pe oamenii care poartă numele de Gheorghe. Li se dă ca cinste băutură sau bani.

În dimineaţa zilei de Sf. Gheorghe este o adevarată distracţie pentru tineret şi aşteptată cu nerăbdare de fete şi feciori. Pe tineret îl găsim îmbrăcat în haine mai uzate, fetele preocupate de găsirea unui ascunziş sigur, iar băieţii adunaţi în grupuri mici îşi fac planul lor de acţiune, ca să treacă prima dată pe la prietenele sau simpatiile lor şi apoi pe la altele.

Părinţii îşi ascund fetele până vine băiatul pe care l-ar dori să-l aiba de ginere, atunci mama fetei, pe ascuns, o trădează. Băiatul o găseşte, o prinde, o îmbrăţişează, apoi vin şi prietenii lui. Dacă e timpul frumos şi călduros o duc pe fată pe sus, până la pârâu, unde o bagă în app. Fata ţipă, iar ca să se răzbune, aruncă şi ea cu apă aspra lor.

Când e timpul ploios şi rece fetele nu mai sunt duse la pârâu ci sunt doar stropite cu apă.

Satul Gura Văii este aşezat la 3 kilometri de Munţii Făgăraşului, între satul Recea şi satul Breaza. Localitatea se înalţă pitoresc pe „o uşoară culme de lut”, aşa cum remarca marele savant Nicolae Iorga, în anul 1906, „de-a lungul unui pârâu de munte, umbrit de arini”.

Satul aparţine de comuna Recea din anul 1948. Până atunci a fost comună cu un singur sat. Dovadă în acest sens este clădirea primăriei, care există şi astăzi.

Gura Văii este satul natal al lui Ion Gavrilă Ogoranu, cunoscutul lider al mişcării anticomuniste din Munţii Făgăraşului. Alături de acesta, au participat la lupta împotriva regimului comunist aproape 30 de săteni, cel mai mare număr de partizani din toate satele Ţării Făgăraşului care au luat parte la mişcare. Din acest motiv, putem spune, chiar şi cu mâna pe inimă, că Gura Văii poate fi supranumit „satul cu viteji“.

 

Netotu vs. Gura Văii

Satul este menţionat pentru prima dată în documentul emis la 16 iunie 1566, la cetatea Făgăraşului, cu ocazia unei confirmări de moşii boiereşti făcută de către Ana de Nadasd, văduva lui Ştefan Mailat, împreună cu boierii juraţi din Ţara Făgăraşului.

Însă localnicii susţin că satul este mult mai vechi decât data atestării. O legendă locală culeasă de la bătrânii satului vorbeşte despre o legătură existentă între locuitorii acestui sat şi legendarul Negru Vodă: „În acele vremuri îndepărtate un voievod român foarte puternic şi curajos cu nume de haiduc a purtat mai multe lupte cu regele Ungariei, care vroia să pună stăpânire şi pe aceste locuri. După mai multe confruntări voievodul Radu a hotărât să treacă munţii împreună cu o mulţime de oameni pentru a întemeia o ţară nouă la sud de Carpaţi. Cu această ocazie el a fost însoţit şi de o parte a sătenilor din satul Netot, numit aşa pentru că în urma plecării unei părţi a locuitorilor a rămas incomplet – netot”, povesteşte un bătrân.

În anul 1913, maghiarii au încercat să schimbe denumirea satului spunând că are o rezonanţă străină şi că este inestetică. Ei au vrut să îi dea denumirea de „Nem-egesz-falvre” (Nu e satul întreg).

În anul 1964, în timpul regimului comunist, la o şedinţă a sătenilor s-a hotărât schimbarea denumirii satului în „Gura Văii”.

Propunerea a fost făcută de către profesorul de istorie Liviu Mihăilă. El s-a   bazat pe faptul că acest toponim este local: desemnează porţiunea de la poalele pădurii de la marginea satului, pe unde curge valea Netotului.

 

Lupii

Când iernile sunt grele, lupii coboară până în preajma satului. În urmă cu 50 de ani, când sătenii se deplasau mai mult pe jos, s-au întâmplat multe tragedii legate de întâlnirea lor cu aceste sălbăticiuni.

Iată o întâmplare poves-tită de un sătean, Ion Gavrilă Ogoranu, din vremea copilăriei sale: se spune că demult era în sat un lăutar, pe nume Onea. Odată, de sărbătorile de iarnă a fost tocmit de feciorii din Lisa. Când a plecat spre casă, în ziua de Bobotează, l-au înconjurat lupii. Acesta a reuşit să-i îmblânzească prin cântecul viorii lui. Bătrânii povestesc că lupii l-au petrecut pe Onea până la marginea satului Gura Văii, însă nu s-au atins de el atâta timp cât le-a cântat.

 

Sat boieresc

Documentele vremii referitoare la Ţara Făgăraşului şi la localitatea Gura Văii, ne vorbesc şi de boierii din localitate, de nobilitatea acestora şi de participarea lor la conducerea satului şi a districtului Făgăraş.

Cel mai vechi boier din sat, despre care există mărturii, este boierul Bucur – nu se ştie dacă Bucur este numele de familie sau de botez.

În anul 1598, principesa Maria Cristierna confirma că familiile Leabu şi Lazea aparţin nobilimii şi au titlul de boier încă din timpul voievodului Ştefan Mailat. Istoricii spun că aceste familii au jucat timp de peste 250 de ani un rol important în viaţa satului (între anii 1598-1843). În anul 1843, Comisia mixtă civilă şi militară întrunită în localitatea Lisa confirma încă o dată nobilitatea famililor Leabu şi Lazea.

Din aceste familii de boieri se spune că face parte şi actualul primar al comunei Recea, Gheorghe Lazea.

 

Ţara Făgăduinţei

Din localitatea Gura Văii (Netotu) au emigrat în Statele Unite ale Americii, în perioada 1900-1922, peste o sută de săteni, care reprezentau în acel moment cam un sfert din localnicii apţi de muncă. Din cei plecaţi s-au întors acasă pe rând mai puţin de jumătate. Cei care au rămas au devenit cetăţeni americani şi şi-au câştigat existenţa ca muncitori, oameni de afaceri sau fermieri.

Cel mai bine s-au realizat cei care erau fraţi sau rude apropiate pentru că se asociau în afaceri. Aşa a fost cazul fraţilor Simion şi Nicolae Brodeală, care s-au stabilit în Cleveland, statul Ohio, şi care au deschis restaurantul cu specific românesc „La Brodella”. A-ceastă afacere le-a adus venituri substanţiale, ei ajungând să facă parte din pătura înstărită a oraşului. Ei nu au uitat locurile natale şi pe cei dragi şi au trimis de-a lungul anilor sume importante de bani mamei lor Ana şi fratelui lor Gheorghe.

O ascensiune asemănătoare a avut-o Nicolae Dateş. El a ajuns destul de repede supraveghetor şi chiar antreprenor la minele de cărbune unde lucrase mai înainte ca simplu muncitor. Aceasta nu îl mulţumeşte şi împreună cu vărul său Simion deschide o prăvălie în cartierul românesc din Canton – Ohio. Afacerile merg bine, îşi construiesc case şi o prăvălie nouă, o presă de stors strugurii şi o fabrică de sifoane. Nu după mult timp deschid un restaurant şi o fabrică de spirt şi chimicale. Tot personalul pe care îl folosesc în afaceri e românesc.

Cei care s-au întors acasă au adus bani frumoşi, cu care şi-au cumpărat pământuri şi şi-au consolidat gospodăriile.

 

Şcoala lui Gheorghe Dateş

Prima menţionare a unei şcoli în Gura Văii (Netotu) este făcută de episcopul Rodnic, în anul 1765. Existenţa acestei şcoli trebuie pusă în legătură cu înfiinţarea Regimentului I de graniţă, deoarece satul Gura Văii a fost printre primele 13 comune din Ţara Făgăraşului care au făcut parte din regiment.

Unitatea de învăţământ din Gura Văii era şcoală naţională cu limba de predare română.

În anul 1866, instituţia intră sub jurisdicţia bisericii greco-catolice din localitate. Până în anul 1921, şcoala din sat continuă să fie confesională greco-catolică. De atunci însă devine şcoală de stat, pentru că şcolile confesionale au fost desfiinţate.

Învăţătorul Gheorghe Dateş, fiu al satului, născut în anul 1889, este o figură importantă a şcolii din Gura Văii. După ce a studiat la Blaj şi şi-a satisfăcut stagiul militar, în anul 1913 se reîntoarce în satul natal, unde este numit învăţător. Timp de 36 de ani se dăruieşte zi de zi elevilor şi consătenilor săi. El poate fi încadrat fără rezerve în rândurile celor mai eminenţi învăţători din Ţara Făgăraşului, fapt pentru care a şi fost desemnat de Reuniunea învăţătorilor să-i reprezinte în anul 1918 la Marea Adunare de la Alba Iulia.

În anul 1932 este ales şi director al şcolii din sat. Locuinţa sa este şi astăzi una dintre cele mai impozante case din sat, iar curtea înfrumuseţată de zeci de flori şi grădina plină de pomi fructiferi au fost model pentru multe generaţii.

 

Ortodocşi sau greco-catolici?

Cea mai veche religie creştină a locuitorilor satului Netotu a fost cea ortodoxă. Începând însă cu secolul al XVII-lea, principii maghiari de confesiune calvină au început acţiunile de calvinizare a românilor ardeleni. În timpul domniei principelui Gheorghe Rakoczi (1630-1648) ierarhii sunt obligaţi să introducă limba româna în biserici, să înlăture cultul icoanelor, să propage catehismul calvinist.

Politica imperială în Principatul Transilvaniei a adaptat vechile instituţii obiectivelor sale centralizatoare. Printre aceste instituţii un rol important i s-a rezervat bisericii catolice.

Pentru a se întări catolicismul, în urma propagandei călugărilor iezuiţi, o parte a românilor s-au unit cu Roma. În anul 1700 şi biserica din Gura Văii s-a unit cu Biserica Catolică. În anul 1733 au renunţat la greco-catolicism şi în anul 1751 au revenit la unire. Biserica din Gura Văii a fost greco-catolică până în anul 1948, când a fost desfiinţată de comunişti. În acelaşi an, biserica a devenit ortodoxă şi a rămas la fel până în prezent.

 

Biserica „Sf. Dumitru”

Până în anul 1869 a existat în sat o biserică de lemn, aşezată pe un fundament de piatră şi acoperită cu sită. Acel loc se numeşte şi astăzi Dealul Bisericii. În anul 1866 s-a clădit biserica de astăzi. Mare şi încăpătoare, biserica are fundament de piatră iar zidurile sunt din cărămidă. În turn sunt două clopote de bronz şi o toacă de oţel. Locaşul de cult a fost ridicat cu contribuţia credincioşilor din sat. În anul 1917, statul maghiar a dispus scoaterea clopotului mare din turn şi ducerea lui la topitorie pentru a se face din el tunuri. După terminarea Primului Război Mondial, mai mulţi dintre sătenii emigraţi în America, aflând despre acest lucru, au trimis suma de 20.000 lei, din care s-a cumpărat un alt clopot, iar cu banii rămaşi s-au legat toate cărţile din biserică. În anul 1943 biserica a fost zugrăvită, iar pictorul Cazila a lucrat în ulei toate icoanele care au fost puse în iconostas.

 

Mănăstirea Netotului

În lucrarea „Mănăstiri Româneşti”, istoricul Ştefan Meteş precizează: „Conform conscripţiei din 1748, la mănăstirea de aici servea în acest an popa Nicolae; avea numai un loc de două galete semănătură de toamnă. În anul 1761 a fost arsă din ordinul generalului Bucow”.

Alte urme scrise se mai găsesc în cartea bisericească „Octoid” tipărită la Râmnic, în anul 1750, cumpărată de ctitori şi adusă la mănăstire. Cartea aceasta se află acum în arhiva bisericii din sat după ce a fost salvată din flăcări. Comandantul militar însărcinat cu executarea ordinului la mănăstire, a permis călugărilor să ridice toate cărţile, icoanele şi mobilierul. Toate acestea au fost duse la biserica din sat, iar o parte dintre ele se mai păstrează şi astăzi.

 

Preotul David

O personalitate importantă în viaţa satului a fost preotul David, originar din satul Cârţişoara. A slujit în Gura Văii între anii 1941-1948. Era văduv şi avea două fete. Enoriaşii îl apreciau foarte mult, pentru că era un preot cu har. Bâtrânii satului şi-l amintesc foarte bine: avea o înfăţişare impunătoare, era înalt şi bine legat. Om hotărât şi perseverent, slujitorul altarului era un model pentru enoriaşi: la cosit, la  îngrijirea pomilor fructiferi, la pădurit.

În anul 1948, când s-a desfiinţat Biserica Greco-Catolică i s-a cerut să treacă la ortodoxism, însă a refuzat. Motivaţia sa a destăinuit-o lui Ion Gavrilă Ogoranu într-o noapte de iarnă când stăteau amândoi ascunşi în şura consăteanului Virgil Sotcan. Episodul este evocat de Ogoranu într-una din cărţile sale:

„Într-o noapte m-am trezit şi cu părintele David şi am rămas împreună o bună bucată de timp. Încărunţise, dar era împăcat cu soarta şi încă era optimist. Făcea rugă-ciunile acum în casă cu aceeaşi smerenie cu care oficia altădată liturghia în biserică. Era îndurerat de uşurinţa cu care unii preoţi şi credincioşi şi-au lăsat legea unită.

– Dar au trecut la o Biserică soră, am încercat eu o explicaţie.

– Nu-i vorba unde au trecut, ci motivele care i-au făcut să treacă. Ce puţin înseamnă credinţa pentru poporul nostru! Mă tem că avem să-l vindem pe Dumnezeu cu bucăţica, fie uniţi, fie neuniţi. Dacă s-ar face presiuni să treacă ei la noi lucrurile, s-ar întâmpla la fel. Dacă Ana Pauker i-ar fi silit sau numai le-ar fi promis avantaje materiale, mă tem că şi împrejur s-ar fi tăiat. Uită-te cu câtă  uşurinţă se duc femeile şi tineretul la şedinţe, la serbări şi cântă slavă lui Stalin. E vorba de nepăsarea cu care ne afundăm într-o noapte fără sfârşit. Nu ateismul îi periculos, că a fi ateu înseamnă totuşi o problemă de conştiinţă, ci o credinţă redusă numai de formă, redusă la câteva obiceiuri exterioare, fără conţinut…”

După ce a refuzat  să treacă la ortodoxism, părintele David se aştepta să fie arestat, aşa că nu mai dormea acasă, ci în vecini. Pe fetiţe le-a trimis la o soră de-a lui, care a fost însă arestată. Fetele preotului au rămas astfel pe drumuri. Părintele s-a ascuns 7 ani. A fost ajutat şi de unii consăteni, ca Virgil Sotcan sau Gheorge Iaru. La cel din urmă a stat câteva ierni, fără să ştie nimeni. Sătenii ştiu mai multe poveşti: că s-a ascuns în pădure, că a iernat într-un an în podul unei bisericii, că a fost descoperit într-un alt sat şi s-a făcut nevăzut din faţa securiştilor. În anul 1955, de Bobotează, a fost descoperit într-o glugă de coceni, în zăpadă şi a fost a aruncat într-un camion al Securităţii.

 

Rezistenţa anticomunistă

În rezistenţa anticomunistă au fost implicate 64 de localităţi din Ţara Făgăraşului. Mii de oameni au fost persecutaţi, arestaţi şi aruncaţi în beciurile securităţii şi în închisori.

Dar satul cu cele mai multe persoane implicate, respectiv 29, este satul natal al lui Gavrilă Ogoranu – Gura Văii. Dintre cei persecutaţi unii au fost rude ale sale dar şi simpli consăteni.

În sat nu se prea discuta despre acesta. Oamenii se temeau de Securitate. Cu toate că sufereau, cei anchetaţi de Securitate cel puţin o dată erau duşi şi bătuţi în tufele de la Berivoi. Dar oamenii nu îl trădau pe Ogoranu şi continuau să-l ajute. Majoritatea oamenilor îl apreciau pentru curajul lui. Unii chiar sperau că lupta lui va fi victorioasă.

Gheorghe Aldeailie, Gheorghe Cordea, Victor Hanu, Gheorghe Leabu, Nicolae I. Cristian,  Nicolae Dateş, Traian Iaru, Vasile Lazea, Victor Nistor, Nicolae Popa, Victoria Popa (născută Cordea), Gheorghe Roman, Ion Trâmbiţaş şi Ioan Vijoli sunt doar câţiva dintre cei care au luptat împotriva regimului comunist.

 

Ion Gavrilă Ogoranu

Ion Gavrilă Ogoranu, renumitul lider al mişcării de rezistenţă anticomunistă din Munţii Făgăraşului, s-a născut în anul 1922, în satul Gura Văii. Despre satul copilăriei lui spune că este cel mai drag loc din lume, „unde am stârnit şi eu o clipită colbul uliţei şi unde nu am ştiut că eram fericit“.

A urmat studiile primare şi gimnaziale la şcoala din sat, apoi Liceul „Radu  Negru“ din Făgăraş. După terminarea studiilor gimnaziale a devenit student la Facultatea de Agronomie din Cluj, în paralel era student şi la Academia Comercială din Braşov. Revoltat de ocupaţia sovietică şi toate schimbările produse în viaţa politică şi universitară, el a intrat în organizaţia „Frăţiile de cruce“. Aceasta era o organizaţie politică având tendinţa de a se transforma în militară în eventualitatea unei ciocniri cu puterea comunistă. Organizaţia se vroia a fi secretă şi selectivă. Primirea unui nou membru se făcea numai cu consimţământul celor vechi. Drept garanţie, era caracterul moral al celui care vroia să intre în organizaţie.

Detronarea regelui Mihai I l-a prins la Cluj. În primăvara anului 1948 au avut loc arestări ale studentilor anticomunişti. Avertizat, a plecat la Braşov, apoi s-a angajat la o fermă din Jibert, judeţul Braşov. După câteva luni este nevoit să plece şi de aici. Se refugiază pentru câteva luni în satul natal, la unchiul său, Vasile Lazea, la care stă ascuns. Reuşeste să ia apoi legătura cu câţiva dintre colegii săi de la Liceul „Radu Negru“. Printre aceştia, s-au numarat: Ion Chiujdea, Gheorghe Haşu, Andrei Haşu, Gelu Novac, Gheorghe Şovăilă. La 1 mai 1949, în locul de lângă Gura Văii numit „La Mesteceni“, hotărăsc să se ascundă în munţi. Au înfiinţat atunci organizaţia numită „Carpatini Făgărăşeni“.

Acest grup de rezistenţă a fost al doilea notabil de rezistenţa din România după acela al foştilor ofiţeri Gheorghe Arsenescu şi Toma Arnăuşoiu, grup numit „Haiducii Muscelului“.

Grupul lui Gavrilă Ogoranu a fost format din 11 membri. Timp de şapte ani ei au fost urmariţi de trupele de Securitate. Una dintre ele se spune că a fost condusă personal de Nicolae Ceauşescu. Au fost prinşi datorită trădării unei persoane de legătură a grupului. Singurul care nu a fost arestat a fost Ioan Gavrilă Ogoranu. Acesta a simţit că vor fi trădaţi şi nu s-a prezentat la locul de întâlnire. S-a ascuns apoi la soţia unui prieten în satul Galatiu, jud Alba. În anul 1976 a fost prins la Cluj.

Ion Gavrilă Ogoranu relatează în autobiografia sa publicată după Revoluţia din 1989 un episod din anul 1952, care ilustrază motivaţia grupului său de rezistenţă. În scopul de a distrage atenţia forţelor de urmărire ale Securităţii, Gavrilă Ogoranu a dus o parte a grupului său la o cabană turistică din apropierea Lacului Bâlea. Dupa ce i-a scos pe turişti din cabana, el li s-a adresat după cum urmează:

„Spuneţi vă rog oamenilor din ţară că mai există un colţ din Regatul României care nu şi-a plecat capul înaintea comuniştilor. Şi atâta timp cât ne vor sta capetele pe umeri, acest colţ de ţară va fi liber. Spuneţi-le să păstreze încrederea că într-o zi toată România va fi liberă. Rugaţi-vă să vă ajute şi să ne ajute Dumnezeu!“

Aflat 28 de ani în afara legii, Ion Gavrilă Ogoranu şi-a păstrat echilibrul şi siguranţa de sine. În perioada cât a stat ascuns el nu a încetat să studieze. Disciplina pe care a aprofundat-o a fost medicina. Cu cunoştinţele însuşite el a reusit să îşi trateze soţia şi copiii adoptivi. De asemenea, a rămas la fel de religios ca în tinereţe.

Pe 24 decembrie 1989 s-a deplasat la Bucureşti. A încercat să intre la televiziune, dar nu a reuşit.

S-a întors apoi acasă, cu convingerea că „soarta comunismului e pecetluită, biruinţa e pe deplin caştigată“. După revoluţie a publicat romanul autobiografic „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc“ – în 4 volume, lucrarea „Amintiri din copilărie“, a dat sute de interviuri. A fost protagonist în mai multe episoade din „Memorialul durerii“, difuzat de Televiziunea Română.

Nu şi-a uitat niciodată camarazii. În amintirea lor a ridicat o cruce de marmură la intrarea în Mănăstirea Sâmbăta. Pe cruce sunt încrustate numele membrilor grupului „Carpatin Făgărăşean“ şi a altor persoane care au sprijinit grupul. Crucea are următorul epitaf „Mamă ţară iartă-ne că am cutezat să luptăm şi să murim pentru tine“.

În fiecare an, de Sf. Ilie, rudele celor dispăruţi organizează un parastas în amintirea lor.

Nu şi-a uitat nici o clipă rudele şi consătenii. De câte ori poposeşte în satul natal îşi vizitează sora, merge la biserică şi apoi pe la rude şi prieteni. Participă de câte ori este invitat la petrecerile organizate de săteni. Uneori mai dansează câte un vals sau tango în amintirea studenţiei. Privirea şi zâmbetul său degajă multă afecţiune şi totodată optimism. Face parte din tagma învingătorilor şi a înţelepţilor care pun mai presus de orice idealul religios şi pe cel naţional. Nu regretă nimic şi este mândru de destinul său.

 

Sat cu intelectuali

În perioada 1944-1989, dintr-o populaţie de 450 de locuitori, 70 de tineri au urmat şcoli de învăţământ superior. Având în vedere că în fiecare an şcoala primară era absolvită, în medie, de 10 elevi, rezultă că din aceştia cel puţin unul a urmat o facultate. Prin urmare, procentul de intelectuali este ridicat in ciuda faptului ca din anul 1948 şcoala de 7 ani din sat a devenit şcoală de 4 ani, aşa cum este şi astăzi. După teminarea celor 4 clase primare elevii erau nevoiţi să facă naveta la şcolile generale din satele Recea sau Breaza. Până în anul 1970 ei mergeau pe jos, parcurgând zilnic 7-8 kilometri.

Mai jos, amintim doar câţiva intelectuali de marcă ai satului din perioada 1944-2006:

Ing. Ion Gavrilă Ogoranu – inginer agronom şi publicist

Ing. Gheorghe Mihăilă – director de întreprindere în Bucureşti

Prof. Liviu Mihăilă – director Şcoala Generală Bucureşti

Prof. Traian Greavu – fost director Colegiul Naţional „Radu Negru“ Făgăraş

Prof. Gheorghe Lazea – eminent profesor de matematica Colegiul Naţional „Radu Negru“ Făgăraş

Ing. Gheorghe Miloşan– diplomat, în prezent ataşat al Ambasadei României din Italia

Prof. Gheorghe Lazea– profesor de istorie şi publicist în Arad

Preot Daniel Benga– profesor universitar Facultatea de Teologie Bucureşti

Medic Gheorghe Benga– cercetător ştiinţific în Nurnberg, Germania

 

Căciula cu urechi

Trăsăturile generale ale costumului pe care îl purtau localnicii din Gura Văii între anii 1766-1900 sunt specifice vieţii şi firii oamenilor care îşi duc traiul între crestele uriaşe ale munţilor şi apa Oltului. Simplitatea şi robustetea caracterizează portul vechi al Ţării Oltului.

Bărbaţii şi fetele îşi acopereau capul cu căciuli de format cilindric cu urechi întoarse. Acest tip de căciulă se mai întâlnea numai în localitatea Dejani.

 

Opincile

Până la începutul sec. al XIX-lea românii au purtat un singur fel de încălţăminte numită opincă.

Opincile se purtau doar în perioada rece, iar de la sfarsitul primăverii şi până la sfârşitul verii sătenii umblau mai mult desculţi. Şi nu numai pentru a face economie la încălţări, ci şi pentru că se simţeau mai bine având picioarele libere şi aerisite.

Opincile erau confecţionate din pielea animalelor de casă sacrificate şi din pieile porcilor sălbatici.

Există un obicei vechi la sătenii din Gura Văii în secolul al XIX-lea. Se asociau patru gospodării la cumpărarea unei vite mai grase şi mai groase la piele. Aceasta era tăiată iar carnea era împărţită în patru părţi egale. Consumau din carnea proaspătă atât cât se putea, iar restul o uscau în cuptorul de pâine. Pielea crudă o sărau pe partea nepăroasă, apoi risipeau făină de porumb sau tărâţe şi o făceau sul. Stătea aşa 7 zile, o scoteau apoi şi o întindeau cu ajutorul cuielor pe scândurile din podul casei. După ce se usca bine o coborau jos din pod şi era împărţită în patru bucăţi.

La urmă cei patru trăgeau la sorţi pentru cele 4 bucăţi, fiecare îşi lua apoi bucata cuvenită pe care o punea la argăsit.

Sătenii strângeau coji de arin, stejar sau brad le introduceau într-un ceaun mare de tuci, le fierbeau mult, apoi trăgeau ceaunul la o parte până se mai domolea soluţia şi apoi introduceau bucăţile de piele în aşa fel încât să rămână acoperite. După 7 zile le scoteau din soluţie şi spuneau că sunt argăsite.

 

Colinda copiilor

În ajunul Crăciunului se obişnuieşte ca micuţii să colinde. Fac pregătiri din vreme. Părinţii îi învaţă să colinde mai cu seamă pe cei mici. Tot ei îi ajută să-şi facă „Viflaime“, stele, săbii de lemn şi coifuri şi le dau bani să cumpere hârtie colorată şi strălucitoare.

Materialul necesar pentru „Viflaime“ constă în scânduri, carton, hârtie simplă, hârtie colorată şi sclipitoare, lipici, pene de cocoş şi clopoţei. Se taie două scânduri cu lungimea de 50 cm şi cu lăţimea de 15 cm. Ambele se găuresc la cele patru colţuri. Una are prelungiri la ambele capete care se folosesc ca mânere. Aceasta este baza pe care se construieste. Se împlântă bine patru stâlpi în cele patru găuri. Capetele libere ale stâlpilor se introduc în cele patru găuri ale celeilalte scânduri. Deasupra acestor găuri se construiesc din stâlpi unul sau două turnuleţe. La baza turnuleţelor se fac două găuri, în care se vâră de jos în sus atârnătoarele celor doi clopoţei, fixându-le. Acum urmează lipitul cartonului sau lipitul hârtiei simple de jur împrejur, în asa fel încât să nu ramână nimic neacoperit. După aceea urmează lipitul hârtiei colorate şi sclipitoare. În vârful turnurilor se pun pene de cocoş. Turnurile sunt legate unele de altele prin lanţuri făcute din hârtii colorate.

Steaua se face dintr-o cutie din scânduri. În mijlocul ei se atârnă un clopoţel. Pe cele patru laturi se construiesc patru turnuleţe. Pe o latură a cutiei se fixează mânerul. Tot cadrul acestuia se înveleşte în hârtii colorate. În vârful turnului se pun pene de cocoş.

„Viflaimul“ e purtat de doi băieţi, iar steaua numai de un băiat. În timpul colindatului, aceştia mişcă Viflaimul şi Steaua, ca să sune clopoţeii. Fetiţele colindă fără stea şi „Viflaim“. Băieţeii până la 5-6 ani colindă la fel cu fetiţele. Între 6 şi 8 ani colindă cu stea. Cam de la 8 ani în sus li se fac „Viflaime“. Băieţii de la 12 ani în sus se fac irozi.

 

Împodobitul porţilor

În ajunul zilei de Sf. Gheorghe părinţii îşi trimit copiii să taie ramuri frumoase de salcie şi măracini, să le aducă acasă şi să împodobească cu ele poarta de la uliţă. Salcia era semnul bucuriei, iar mărăcinele e pus ca să împiedice duhurile rele să intre în curte.

O bună parte dintre locuitorii satului mai cred şi astăzi ca în noaptea de Sf.Gheorghe duhurile rele umblă pe uliţele satului, încercând să se strecoare în curţile oamenilor pentru a le produce pagube. Alungarea lor o poate face femeia porcarului, dacă la miezul nopţii cutreieră satul cu sânii goi, cu părul despletit, suflând din corn şi pocnind din bici.

 

Obiceiuri de Sfântul Gheorghe

În ajunul zilei de Sf. Gheorghe, în zorii zilei feciorii satului pleacă la zăurit însoţiţi de muzicanţi. Zăuresc numai pe oamenii care poartă numele de Gheorghe. Li se dă ca cinste băutură sau bani.

În dimineaţa zilei de Sf. Gheorghe este o adevarată distracţie pentru tineret şi aşteptată cu nerăbdare de fete şi feciori. Pe tineret îl găsim îmbrăcat în haine mai uzate, fetele preocupate de găsirea unui ascunziş sigur, iar băieţii adunaţi în grupuri mici îşi fac planul lor de acţiune, ca să treacă prima dată pe la prietenele sau simpatiile lor şi apoi pe la altele.

Părinţii îşi ascund fetele până vine băiatul pe care l-ar dori să-l aiba de ginere, atunci mama fetei, pe ascuns, o trădează. Băiatul o găseşte, o prinde, o îmbrăţişează, apoi vin şi prietenii lui. Dacă e timpul frumos şi călduros o duc pe fată pe sus, până la pârâu, unde o bagă în app. Fata ţipă, iar ca să se răzbune, aruncă şi ea cu apă aspra lor.

Când e timpul ploios şi rece fetele nu mai sunt duse la pârâu ci sunt doar stropite cu apă.

(prof. Violeta MOTOC)

 

 

You can leave a response, or trackback from your own site.

Lasa un comentariu

Powered by WordPress | Designed by: buy backlinks | Thanks to webdesign berlin, House Plans and voucher codes