Galaţi – satul Făgăraşului

Pare mai degrabă un sat aflat în vecinătatea oraşului. Poate că asta şi este, deşi placa cu numele Făgăraşului a trecut de ceva timp dincolo de sat. Cu toate acestea, oamenii de aici nu şi-au spus nicicând făgărăşeni, ci au rămas mereu fideli vechii denumiri de gălăţeni.

Deşi trecătorii sunt convinşi că se află într-un simplu cartier al Făgăraşului, clădirile Galaţiului şi sufletul oamenilor care trăiesc aici au închis în ele istoria bogată a locului.

Un petic de istorie

Nu se ştie exact când a fost înfiinţată localitatea Galaţi. Istoricul Inochentie Micu Klein susţinea că în Galaţi, lângă Olt, exista în anul 1469 reşedinţa unui episcop, subaltern al mitropolitului de Alba Iulia, pe nume Macarie. Ilarion Puşcariu scria în „Istoria Bisericească“ faptul că „episcopul Macarie al Galaţiului de lângă Făgăraş a primit de la principele ţării un mandat către magistrul Sibiului la anul 1469 ca să-şi poată primi taxa sa episcopească de la preoţii români“.

Chiar dacă are propria istorie, trecutul Galaţiului este strâns legat de cel al Făgăraşului. Alte documente atestă faptul că în 14 martie 1668, Mihai Apafi, stăpânul de atunci al Făgăraşului cu împrejurimile sale, decretează pe preotul comunei, Ioan Popa, cu titlul de nobil pentru credinţa şi fidelitatea ce i-o păstra, bucurându-se de toate drepturile.

Galaţiul original?

Numele comunei Galaţi nu se ştie de unde vine. Oamenii locului însă pot spune unde a ajuns. Nu se ştie însă dacă e doar o legendă sau e adevărat că numele Galaţi al oraşului de la Dunăre a fost preluat de aici, de la Galaţiul Făgăraşului. Se spune că demult, în Galaţiul Făgăraşului erau mulţi ciobani. Aceştia plecau în transhumanţă dincolo de munţi. Unii dintre ei s-au stabilit pe locul unde astăzi se află Galaţiul Moldovei şi au dus numele localităţii din care au plecat, acolo, lângă Dunăre.

Ortodocşi de peste 350 de ani

Se spune că la început, în Galaţi a fost o biserică mică din lemn, construită în anul 1670. Preotul Nicolae Aron scria în „Monografia comunei Galaţi“, în anul 1905 că locaşul sfânt a fost mutat în anul 1841 la Cobor, iar aici a rămas doar turnul, pe care se vedea scris cu litere mici „Isprăvitu-s-au acest turn la anul 1823“. Gălăţenii şi-au construit în anul 1841 o altă biserică, pe care au lipit-o de turn. Locaşul a fost sfinţit abia în anul 1852, de episcopul Andrei Şaguna.

„Aşadar, monument însemnat zidirea bisericii de piatră şi cărămidă acoperită cu ţiglă în Galaţi a rămas nouă urmaşilor din activitatea parohilor Ioan Popoviciu (1803-1834) şi Ioan Pop (1825-1848)“, scria preotul Nicolae Aron în anul 1905.

Preotul Aron mai scrie că în biserica din Galaţi au existat două clopote. Cel mic, care a fost şi primul clopot al bisericii, folosit timp de 227 de ani, s-a spart în anul 1875. Oamenii jeleau atunci spargerea clopotului „cu sunet argintiu“.

După 100 de ani de la sfinţire, biserica a fost repictată de pictorul Iosif Vasu de la Bucureşti.

Se spune că în vremuri străvechi sus, în deal, exista o mănăstire, ale cărei ruine se puteau vedea de departe. Mănăstirea s-a aflat pe versantul nordic al Dealului Crucii. Acolo există un loc ce poartă şi astăzi numele de Dealul Mănăstirii. De altfel, tradiţia populară a păstrat peste veacuri denumiri legate de aşezarea mănăstirească, precum Fântâna Călugărilor, denumire dată unui izvor aflat la apus de Poiana Mănăstirii.

Şcoala gălăţeană

„Sub scutul şi aripile bisericii a văzut lumina zilei şi şcoala, încă din timpurile vechi. Biserica îşi recruta dascălii din cântăreţii cei mai destoinici“, stă scris în „Monografia şcolii din Galaţi“.

În anul 1860, la Galaţi se clădeşte prima şcoală. Iosif Pop, preotul paroh din acea vreme, a fost cel care a avut iniţiativa construirii şcolii. Clădirea avea o singură sală, care era însă destul de spaţioasă. Acest edificiu a servit ca şcoală până în anul 1910, când a fost ridicată o altă clădire, mai mare, cu două săli de învăţământ. În timpul iernii, elevii erau cei care, pe lângă plată, aduceau de acasă lemnele pentru încălzirea claselor.

Pe lângă tainele cititului şi ale aritmeticii, după anul 1840, elevele învăţau şi treburile gospodăreşti: curăţenia, gătitul mâncării şi lucrul de mână. Totul sub îndrumarea „Lelii Dăscăliţa“, soţia învăţătorului Bucur Comşa.

În anul 1853, seminarul „Andreian“ din Sibiu începe să-i pregătească pe tineri pentru cariera de dascăli. De la Galaţi pleacă trei elevi: Petru Marhao, Ioan Grozea şi Gheorghe Păcală. După doi ani de studiu, tinerii se întorc în comuna natală aducând cu ei şi învăţătura căpătată acolo. Ioan Grozea devine învăţător în sat şi după 5 ani de învăţământ devine notar comunal. Petru Marhao ocupă atunci postul de învăţător, iar Gheorghe Păcală, cel de-al treilea absolvent, devine primarul comunei, în anul 1862.

Cu cei trei tineri în fruntea localităţii, viaţa de aici se schimbă  în bine. Toţi copiii ieşiţi din şcoala de aici sunt îndrumaţi spre şcoli secundare sau spre seminarul teologic.

În anul 1910, reprezentanţii bisericii clădesc la Galaţi o nouă şcoală. După 1920, şcoala din Galaţi ia un nou avânt. Dascălii încep să se bucure de material didactic şi în unitatea de învăţământ se înfiinţează o bibliotecă ce număra în anul 1927 peste 250 de volume dăruite de „Casa Şcoalelor“.

În anul 1929, la Galaţi nu mai existau neştiutori de carte decât printre vârstnici.

Ocupaţia gălăţenilor

„E de însemnat hărnicia acestui popor. Atât la lucrul câmpului cât şi la gospodăriile lor, dovedesc chibzuinţă, ordine şi cumpăneală“, stă scris în Monografia şcolii din Galaţi.

După anul 1920, gălăţenii lucrau în comerţ, industrie şi agricultură. Se spune că oriunde lucrau, gălăţenii erau buni meseriaşi. Vestiţi erau mai ales lucrătorii de cojoace şi pieptare sălişteneşti, pe care se punea mare preţ.

Nici în domeniul agriculturii nu se lăsau mai prejos. Gălăţenii se ocupau mai ales cu cultivarea cerealelor şi a cepei. Ceapa de Galaţi era cunoscută în cele mai îndepărtate părţi ale Ardealului ca cea mai roşie, mai sănătoasă şi mai gustoasă.

În anul 1904, viţa de vie care cândva umplea coasta Galaţiului, era cultivată în mod raţional doar de preotul paroh de atunci, Nicolae Aron, care încerca să dea un exemplu sătenilor să nu lase parcelele pustii în aşa-numita „coasta luncei, situată în faţa soarelui sudic“.

Comuna Galaţi – corp politic

Din vechime, ca şi corp politic, comuna Galaţi era condusă de primar, notar şi comitet comunal. Până în anii 1873-1876, comuna Galaţi a aparţinut comitatului Albei Superioare şi abia apoi Făgăraşului.

În anul 1905, preotul Nicolae Aron scria în Monografia comunei Galaţi: „ De prezent jurisdicţiunea sa o are comuna politică din Făgăraş, unde într-un sfert de oră, primarul ori alt amploiat politic cu locuinţa în Galaţi poate conveni cu organele superioare administrative“.

În anul 1951 comuna Galaţi a fost desfiinţată iar localitatea a devenit cartier al Făgăraşului. Mulţi oamenii de aici trăiesc însă şi astăzi ca la ţară. Aici oamenii cresc animale, există şi acum ciurdă şi tinerii organizează ceată de feciori de Crăciun.

Pod peste Olt

Preotul Aron vorbeşte în „Monografia comunei Galaţi“ şi despre podul din lemn, de peste Olt, construit în anul 1769 şi dărâmat în anul 1903. Imediat a început construirea unui nou pod. „Noul pod de fier şi fără vamă care costă un milion de coroane, votat trei părţi de la stat şi a patra parte de la comitatul Făgăraş este deja în lucrare sub îngrijirea inginerului Venc August (…). Lucrul a început în august 1905 şi decurge foarte greoi, pumpuindu-se apa cu trei maşini“, scria Nicolae Aron. Podul cel nou a fost terminat destul de repede, în câţiva ani, însă a stat în picioare doar până în anul 1977. Atunci au trecut Oltul mai multe tancuri iar podul a cedat. Maşinile blindate au căzut atunci în apă şi au fost scoase cu greu de militari.

Multă vreme podul a rămas doar un ciot iar circulaţia s-a desfăşurat greoi, pe un podeţ din lemn. O construcţie de amploare, din beton a fost realizată abia între anii 1988 – 1992.

 

Portul popular

Se spunea despre portul gălăţenilor că e cel mai frumos după cel al săliştenilor din comitatul Sibiului. Întotdeauna un gălăţean se impunea prin portul său chipeş: în  picioare papuci, peste care erau lăsaţi cioareci din pănură albă de lână (vara de pânză), peste trup cămaşă cu guler, încinsă cu şerpar îngust sau cingătoare colorată cu tricolorul românesc „pe care nu o bagă în nădragi ca oltenii, ci o lasă să se vadă jumătate, până la genunchi, căci ea e chindisită şi pe din jos, în diferite feluri. Deasupra cămeşii, gălăţeanul vara îşi anina scurteica făcută tot din pănură albă de lână, pe care o ţinea mai mult pe umeri, iar iarna scurteica e înlocuită cu cojocelul, paralel cu pieptarul, toate lucrate ca la Săliştea, cu multe flori de cei mai meşteri cojocari“, scria Nicolae Aron.

Portul gălăţencelor era, de asemenea, deosebit faţă de cel al femeilor din alte zone. Pe cap femeile din Galaţi purtau cârpe uşoare, de mătase, pe trup ii cu mâneci largi şi poale lungi, peste care aveau crătinţă neagră, tot ca la Sălişte.

Bibliografie 

În mare parte datele au fost culese din Monografia comunei Galaţi, scrisă de preotul Nicolae Aron. O mică parte din informaţii au fost luate din cartea Monografii ale şcolilor din Ţara Făgăraşului, precum şi din însemnările realizate de preotul Cornel Urs, în Istoricul Parohiei Făgăraş – Galaţi.

(a consemnat Lavinia Gheorghe)

You can leave a response, or trackback from your own site.

Un raspuns to “Galaţi – satul Făgăraşului”

  1. cristea carmen ileana spune:

    Caut familia Codrescu Vicentiu. Stiu ca părinții stăteau str.Palarierilor nr.9 iar fratele Ovidiu căsătorit cu Silvia in cartierul combinatului la bloc.Vreau neaparat sa dau de ei!sînt o rudă din Bucuresti.

Lasa un comentariu

cams sex
Powered by WordPress | Designed by: buy backlinks | Thanks to webdesign berlin, House Plans and voucher codes