Breaza – satul lui Negru Vodă

Breaza este satul cu cea mai frumoasă privelişte din Ţara Făgăraşului. Proprietăţile oamenilor de aici se întind până aproape de creasta Munţilor Făgăraş, de unde pot fi admirate satele de până la Olt.

 

Iar dacă mai punem la socoteală faptul că localnicii au avut cândva şi o cetate, iar satul a fost multă vreme punct de trecere între Transilvania şi Ţara Românească, atunci chiar că pot spune cu mândrie că satul lor a fost multă vreme unul extrem de important.

Însă nu ne putem opri aici. Există o legendă care spune că vârful Zârna, din Munţii Făgăraş, şi-a primit numele de la fiica lui Decebal care s-a refugiat în această zonă în timpul cuceririi romane. Iar de la legendă la lucruri concrete este doar un pas: Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti păstrează dovada potrivit căreia în Breaza au locuit chiar romanii.

Dacă sunteţi curioşi, citiţi în cele ce urmează povestea unei localităţi încărcate de istorie şi a unor oameni deosebit de curajoşi, care au suferit mult pe vremea comuniştilor.

 

Sat dacic

Despre satul Breaza localnicii spun că ar exista încă de pe vremea dacilor. Iar ca dovadă aduc cei 10 dinari romani republicani din argint găsiţi de arheologi chiar în vatra satului. Tezaurul care datează din anii 129 – 39 î.Hr. se află acum la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti.

Apoi, în secolul IX, este atestată documentar fortăreaţa din apropierea satului, situată pe locul numit „Pe Livade“.

Dar prima menţionare documentară a satului este în 30 octombrie 1554, într-o scrisoare trimisă de castelanul Cetăţii Făgăraşului Francisc Kendy lui Andrei Bathory.

 

Lumina din pădurea de mesteceni

Numele satului vine de la cuvântul slav „breaz“, care semnifică un loc cu multă lumină, specific pădurilor de mesteacăn.

Satul Breaza este compus din două părţi – partea sudică se numeşte „Bughea“ (la fel ca primul sat de peste munţi, de la Sud de Carpaţi, care se numeşte Bughea de Sus) şi partea nordică – Breaza propriu-zisă.

Se presupune că denumirea „Bughea“ provine chiar de la satul de peste munţi, unde brezenii au mers deseori cu oile în transhumanţă. Mulţi dintre ei au şi rămas în satul Bughea de Sus, dovadă stând numele localnicilor de acolo care sunt identice cu ale brezenilor: Vulcu, Polexă, Toma, Grecu sau Nimereală.

 

Cetatea lui Negru Vodă

Despre cetatea din Breaza se ştiu puţine lucruri. Unul dintre ele este că ar fi fost locuită de Negru Vodă, în jurul anului 1280. Fortăreaţa se aseamănă cu Cetatea Poenari, situată pe Râul Argeş, dar şi cu Cetatea Râşnovului.

Este situată pe o culme împădurită, la aproape 3 kilometri de vatra satului, între văile Pojorta şi Breaza, străjuită la nord şi sud de şanţuri de apărare săpate în stâncă. Dar acum din ea au mai rămas doar ruinele.

În anii 1966-1967 un grup de arheologi şi muzeografi de la Muzeul Brukenthal din Sibiu care au făcut săpături şi au descoperit zidurile şi turnul de observaţie al cetăţii. În interiorul fortăreţei a fost găsită o fântână, care însă nu a avut niciodată apă. În interiorul ei sunt scări care duc spre un tunel de salvare, care însă nu se ştie unde duce, pentru că săpăturile arheologice au fost întrerupte din lipsă de fonduri.

Acum Cetatea lui Negru Vodă nu se vede de la distanţă pentru că este înconjurată de brazi falnici însă zidurile descoperite de pământ au început să se degradeze. Aici este mare nevoie de restauratori care să readucă la lumină măcar puţin din fălnicia acestei cetăţi.

 

Balada de „La Rugă“

Se spune din bătrâni că atunci când Negru Vodă a plecat definitiv din cetatea sa de la Breaza a fost mare jale, iar sătenii i-au compus un cântec de rămas bun. Voievodul s-a despărţit de localnici în locul numit şi acum „La Rugă“ şi a fugit din calea cotropitorilor.

Cântecul compus de brezeni se aseamănă cu o baladă haiducească şi a fost mult timp cântată de localnici, iar recent chiar de copiii de la şcoală, care au interpretat-o până şi pe scena „Cântării României“. Balada este păstrată şi acum cu mare grijă de bătrânii satului.

 

Punct de vamă

La Breaza au existat şi grănicerii din Regimentul IX, care păzeau creasta Făgăraşului. Cazarma acestora era la Lisa.

Aşadar, multă vreme satul Breaza a fost punct de vamă între Transilvania şi Ţara Românească. Vama era compusă dintr-un complex de clădiri din care se mai păstrează doar una intactă, în care acum îşi are sediul muzeul de etnografie al satului. Peste drum de această clădire străjuiesc şi astăzi ruinele de la o altă clădire în care îşi aveau sediul vameşii. Clădirea rămasă intactă a fost declarată de curând monument istoric.

În timpul cât la Breaza era punct de vamă au trecut munţii pe aici trupele româneşti din Războiul de Independenţă şi din cele două Războaie Mondiale.

 

Şcoala

În anul 1860 a fost înfiinţată prima şcoală confesională din Breaza, care a funcţionat până în 1910 în această formulă. Apoi a fost şcoală comunală (pentru că Breaza a fost comună până în anul 1950, iar sediul Primăriei era în clădirea actualei grădiniţe). Din anul 1920 a devenit şcoală primară de stat, cu doi învăţători, iar din 1924 avea trei dascăli. Pe vremea aceea în clasele I-VII învăţau peste 150 de elevi din sat.

Şcoala funcţiona în altă clădire decât cea actuală, care a fost demolată după Primul Război Mondial. În 1941 a fost construită şcoala care există şi astăzi cu sprijinul Guvernului României.

 

Au rămas ortodocşi

Doar câteva familii de brezeni au trecut la greco-catolicism în anul 1702, aşa cum s-a întâmplat în toate satele din Ardeal. Atunci ortodocşii le-au lăsat acestora vechea biserică şi şi-au construit alta, mai la sud de cea veche. Însă după aproximativ 50 de ani toţi au revenit la ortodoxism, religie pe care au păstrat-o până astăzi.

Biserica „Sfânta Treime“ din Breaza este una deosebit de frumoasă. A fost construită în anul 1836, iar ca particularitate are frescele exterioare. Preot paroh este acum Gheorghe Lazea.

 

Schitul Negru Vodă

Înainte de 1750 în zonă existau patru schituri din lemn la care slujeau călugări. Toate au fost arse din ordinul generalului Bukov. Dintre odoarele arse atunci s-au păstrat până astăzi câteva rame de icoane confecţionate din lut, pe care sunt imprimate semne zodiacale.

După revoluţia din 1989, preotul Ioan Năftănăilă, împreună cu fiul său, stomatologul Eugen Năftănăilă şi câţiva localnici au construit, în amintirea vechilor mănăstiri, un schit din lemn pe care l-au botezat „Schitul Negru Vodă“. Locaşul de cult a fost înălţat în anul 1998, pe locul numit „La Livade“, însă lucrările s-au oprit, iar chiliile pentru călugări nu au mai fost înălţate. De aceea, acum nu slujeşte nici un călugăr aici.

 

Legenda apei

Se spune din bătrâni că pe vremea când toţi călugării au fost alungaţi din schiturile lor de generalul Bukov, aceştia au trecut munţii pe la Breaza. Iar când au trecut prin sat, le-au cerut localnicilor apă de băut pentru că le era sete. Dar oamenilor din sat le-a fost frică să se apropie de ei şi nu le-au dat apă. Atunci se spune că unii dintre călugări i-au blestemat pe brezeni să nu aibă apă de două ori pe an.

Iar de atunci, în verile şi iernile secetoase, Valea Brezei seacă înainte de Breaza şi mai iese la suprafaţă doar în Voivodeni.

 

Emigrare cu pagubă

La începutul secolului al XX-lea, brezenii au început să emigreze spre America. Oamenii erau destul de săraci, aveau pământ puţin şi s-au angajat pe vapoare pentru a putea ajunge în „Ţara tuturor posibilităţilor“.

Au muncit acolo ani buni şi s-au întors acasă cu bani mulţi. Unii, mai chibzuiţi, şi-au cumpărat terenuri şi şi-au construit case din piatră, dar alţii au depus banii la bancă.

„Pe vremea aceea la Făgăraş era Banca Albina. S-a dat legea conversiunii datoriilor, prin care cei care aveau datorii la bancă li se ştergeau, dar cei care aveau bani depuşi nu îi mai primeau. Şi banca Albina a dat faliment atunci…“, ne-a povestit un bătrân din sat.

Aşa şi-au pierdut toată averea mulţi dintre cei care au fost plecaţi în America.

 

Împotriva comuniştilor

În perioada comunistă comuna Lisa, fiind punct de trecere a munţilor, a fost centru al rezistenţei anticomuniste din Munţii Făgăraşului. Din această cauză oamenii au avut foarte mult de pierdut, iar toţi sătenii au fost asupriţi de comunişti până la Revoluţia din 1989. în tot acest timp satele Breaza, Lisa şi Pojorta au fost înţesate de securişti, care urmăreau fiecare mişcare a localnicilor.

Ion Greavu, Virgil Haşu, Alexandru Haşu, Eugenia Haşu, Gheorghe Haşu (mort la Jilava), Laurian Haşu (mort la Jilava), Mărioara Haşu, Victoria Haşu (Trâmbiţaşu), Ion Marin, Ioan Năftănăilă, Virgil Oancea, Gheorghe Ostăcioaia, Ion Polexe, Gheorghe Popa, Victor Popa, Ioan Gh. Pralea, Constantin Vulcu, Ion Vulcu, Virgil Vulcu sunt doar câteva nume ale brezenilor asupriţi de Securitate.

Oamenii din Breaza i-au ajutat foarte mult pe partizani. Le duceau mâncare sus, la munte, şi o lăsau în căpiţele de fân. Unul dintre partizani ţinea un jurnal în care scria numele tuturor celor care îi ajutau şi cantitatea de mâncare pe care o dădeau. Atunci când securiştii au reuşit să anihileze mişcarea partizană, au găsit şi acest jurnal şi i-au pedepsit pe toţi cei care erau trecuţi în el. Mulţi au primit pedepse între şase ani şi închisoare pe viaţă. Dar în 1964 toţi au fost eliberaţi printr-un decret dat de comunişti în urma presiunilor Organizaţiei Naţiunilor Unite.

 

Vedere din Grecia

Dintre brezeni cel mai reprezentativ a fost Laurian Haşu, care era student şi unul dintre capii mişcării de rezistenţă anticomunistă. Securiştii i-au prins printr-un vicleşug în anul 1957 şi i-au împuşcat pe şefii mişcării.

Printre partizani s-a infiltrat un securist, care după câţiva ani a reuşit să le câştige încrederea. Acesta le-a promis membrilor mişcării că îi ajută să plece în Grecia, de unde vor putea să facă mai mult pentru a ajuta România să scape de opresiunea regimului.

La început au plecat câţiva dintre ei, care trebuiau să trimită familiilor celorlalţi o vedere cu ştampila unui oficiu poştal din Grecia. Din păcate, imediat ce au plecat din munţi, ei au fost prinşi şi duşi în închisorile comuniste.

Însă vederea cu ştampilă grecească a ajuns la destinaţie şi astfel au fost prinşi toţi partizanii, iar majoritatea au fost împuşcaţi la Jilava.

Câţiva dintre ei, printre care Ioan Gavrilă Ogoranu sau Gheorghe Urdea Slătinaru din Grid, au reuşit să fugă şi s-au ascuns mulţi ani în munţi.

 

Muzeu etnografic

Spre deosebire de multe alte sate, la Breaza localnicii au reuşit să-şi adune obiectele vechi, de pe vremea moşilor şi strămoşilor într-un muzeu de toată frumuseţea. Acesta a fost înfiinţat încă de pe vremea comuniştilor, în anul 1978, în fosta clădire a vameşilor. O fostă magazie a CAP-ului a fost transformată cu succes în muzeu de etnografie. Cel mai mult a ajutat la restaurarea clădirii în acea vreme fostul preşedinte de CAP Ioan Soare, care era un mare iubitor al culturii şi istoriei.

Muzeul are două încăperi: una în care sunt expuse unelte folosite în vechime în agricultură, în prelucrarea lemnului sau pentru alte meşteşuguri ale localnicilor, iar în cea de-a doua este amenajată o veche casă ţărănească de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Multe dintre exponate au fost restaurate de muzeografi renumiţi.

Din păcate, din anul 2003 muzeul nu mai este deschis publicului. Profesorul Mihai Goian, unu dintre cei care au înfiinţat acest muzeu, ne-a povestit că imediat după ce clădirea a fost declarată monument istoric, imobilul aflat în proprietatea statului a fost scos la licitaţie, inexplicabil, de Administraţia Finanţelor Publice Braşov. În urma licitaţiei, proprietarul clădirii a devenit un braşovean cu rădăcini în satul Breaza.

Noul proprietar a interzis accesul oricui în muzeu, dar Primăria l-a dat în judecată, pe proprietar împreună cu instituţia care i-a vândut imobilul. Aşadar, din 2003 nimeni nu a mai trecut pragul muzeului, care se degradează pe zi ce trece. Iar procesele nici vorbă să se fi terminat.

 

Profesorul Goian

Profesorul de istorie Mihai Goian nu este originar din Breaza şi nici măcar din comuna Lisa. Însă a ajuns pe aceste meleaguri în anii ’70 şi n-a mai avut inimă să plece. Din 1971 predă istoria la Breaza, iar din 1984 este directorul şcolii de aici. Din 1998 este singurul director al celor trei şcoli din comuna Lisa. Tot el este şi unul dintre principalii fondatori ai muzeului de etnografie din Breaza.

Profesorul Goian este legat sufleteşte în special de satul Breaza, unde a predat peste 35 de ani, aşa că a făcut tot posibilul să afle totul despre istoria acestor locuri. Şi a reuşit. El a fost cel care ne-a povestit majoritatea celor scrise aici, iar fără aceste informaţii sigur nu am fi scris o mini-monografie atât de completă.

(Maria BĂRĂGAN)

You can leave a response, or trackback from your own site.

2 Raspunsuri to “Breaza – satul lui Negru Vodă”

  1. salut este bun postul sigur am sa mai vin aici bun

  2. Anisoara spune:

    frumoasa istoria descrisa aici

Lasa un comentariu

Powered by WordPress | Designed by: buy backlinks | Thanks to webdesign berlin, House Plans and voucher codes